La o aniversare

În preajma aniversării nașterii poetului, răsfoiesc articole mai vechi și mai noi dedicate lui Eminescu. Pozițiile, vădit opuse, sunt cunoscute, așa că nu poate fi vorba de mari surprize. Cel mult, de limbaj. Iată o mostră: „Celebrarea cultului eminescian, intens politizată, și-a găsit expresia cea mai caracteristică într-un grotesc spectacol de sminteală naționalistă, la care gustul foștilor activiști cu lacrimă ușoară a ținut să adauge din belșug garnitura obligatorie de folclor recondiționat și de grețoasă romanță proletară, cu aromă de fabrici și uzine.” Probabil că acesta-i marele nostru defect: ne lipsesc nuanțele și echilibrul. Scoatem, cu icnete și înjurături, carul din șanțul stâng, spre a-l prăvăli mintenaș în cel din dreapta! Oare prețuirea românilor pentru Eminescu s-a redus doar la astfel de stupidă mascaradă politizată? Gestul învățătorului de țară care, la fiecare 15 ianuarie, așeza o floare lângă portretul poetului, să nu exprime altceva decât „sminteală naționalistă”? Toți cei care l-au prețuit sincer și n-au pregetat să-i celebreze aniversarea, de la vlădică la opincă, vor fi fost „activiști cu lacrimă ușoară”, amatori de „folclor recondiționat și de grețoasă romanță proletară”?
Ar trebui să-mi fie rușine că am înființat „Eminesciana”, singura colecție editorială ce dăinuiește de 40 de ani? Nu trebuia să scriu scenariul lung-metrajului „Un bulgăre de humă”, dedicat lui Eminescu și Creangă? Am greșit alegându-mi ca erou de roman („Oastea oștilor”) pe căminarul Gheorghe Eminovici? Este cazul să ne simțim vinovați că am crezut și credem în steaua poetului? Blaga spunea (în „Discobolul”) că, la ceas de eclipsă, nu soarele este atins de întuneric, ci acei care-l privesc.
*
Citez dintr-un alt articol bățos-mustrător: „Identificarea Eminescu-Luceafăr, creație a național-comunismului ceaușist.” Dacă băiatul care semnează inepția trăgea barem cu coada ochiului prin colecțiile de documente (publicate), ar fi putut constata că acuzata personificare a fost pusă în circulație încă în 1889, în cel dintâi necrolog publicat în presă și intitulat „S-a stins Luceafărul”…
*
Beția de cuvinte: iată o frază năucitoare din mult-lăudata carte „Eminescu. Negocierea unei imagini”, semnată de universitarul bucureștean Iulian Costache: „Vizibilitatea deosebită conferită unor evenimente extraliterare favorizează nu doar emfazarea semiozei extraliterare (consacrată printr-o personalizare excesivă a unor situații de comunicare) ci și o suplimentare a ofertei de participare adresate publicului nespecific (care își află, astfel, ocazia de a-și legitima tentația cuplării circuitului informal cu cel mainstream), în baza unei dinamici a rumorilor ce vascularizează capilarele ambelor circuite.” Sunt profesor de limba și literatura română. N-am înțeles nimic. Cel mult, dintr-un asemenea vârtej de prețiozități și bombasticisme, sare în ochi pozna tautologică „vascularizarea capilarelor” (capilarele fiind vase…)
*
Și încă un citat, de astă dată dintr-un articol publicat de Eminescu în „Timpul” (11-23 dec. 1877): „… voi… plătiți judecători nedrepți și administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu le ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu vorbe și vă îmbată cu apă rece… Nefiind stăpân care să-i țină în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci, din contra, vă mai și dezbracă după ce tot voi i-ați înțolit…”