La nudiști, cu masca pe figură!

Mai râdem? În pofida unor pusee subțirele de exuberanță ludică, se pare că suntem pe cale să ne preschimbăm într-o nație tristă, încruntată și încrâncenată, confirmând spusele lui Moisil „umorul este doar un cocteil de revoltă și disperare”. Nu mai departe de un veac și jumătate, românii își îngăduiau sumedenie de șotii vesele, unele rămase de pomină. Austerul Hasdeu, pe care cu greu ți-l poți închipui altfel decât îngropat între ceasloave și bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 și 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” („La noi e putred měrul”) și tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită și „Excelenței sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar și… „E smintit Maiorescu”! Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteț semnată P. A. Călescu, adică… Păcălescu. O farsă memorabilă a izbutit un cunoscut universitar ieșean de la sfârșitul veacului XIX, specialist în chimie și biologie. De fapt, și-a făcut-o sieși: cunoscând proprietățile unui decoct de plante amorțitor până la rigiditate cataleptică, se zice că „s-a dat mort” o zi și-o noapte pentru a putea asculta comentariile prietenilor adunați în jurul catafalcului. De închipuit ce nefericite surprize a avut! Rezultatul final: adio amicilor, nu „răposatului”! Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învață tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieții. Pentru premiile Societății Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi și Alfred Moșoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu și Ion Foți (?). De necrezut, laureații au fost… Moșoiu și Foți!! Cine-s ăștia? De râsul curcilor! Nici ca glumă n-are haz! Sumedenie de epigrame și parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creațiile simboliste ale lui Macedonski; A. Mirea, adică, Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif, cultivau cu succes șarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariția lui Topîrceanu, cu ale lui „Parodii originale”. În Iașii de la mijlocul veacului XX, George Lesnea, apoi, Fl. M. Petrescu, au preluat din mers tradiția epigramei și a parodiei poznașe – frunțile tuturor fiind ceva mai descrețite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza și un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi fragilizat (era mare grijă, desigur, la alegerea țintei comicului, fiindcă altfel intra în acțiune sentimentul altei… securități). În veacul trecut, responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forțelor armate și a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toți morții, urmând să fie re-înhumați strict regulamentar, după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forță de muncă suplimentară necesita operațiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând și deslușiri tehnice cu privire la re-dispunerea locurilor de veci! Tăutu i-a făcut-o și lui Ion Băieșu (un comediograf la modă cândva, între altele „nașul” cuplului comic „Tanța și Costel”), care mereu se plângea că nu este luat în seamă de sexul frumos… fiindcă-i prea scund. Colonelul i l-a adus, la Casa de creație de la Pelișor, pe „maseurul Tică de la Sinaia”, mare specialist în alungiri miraculoase. Câteva zile la rând, în vreme ce pacientul, în chiloței, era masat cu sârg, în camera de alături, o croitoreasă adusă tot de Tăutu scurta cu încă un centimetru pantalonii lui Băieșu, care, la sfârșitul ședinței de masaj, își admira cocoșește în oglindă, teribil de încântat, creșterea cotidiană. Desigur, după ușă, confrații se prăpădeau de râs… La Iași, Suplimentul „Odată-n an e anul nou!” al revistei „Cronica” publica delicioasele și acidele parodii semnate de Ion Pogorilovschi, George Pruteanu ș.m.a., iar mensualul „Iașul literar” îl lansa pe Marin Sorescu în calitate de titular al rubricii iconoclaste și plină de haz „Singur printre poeți”. Râdeam mult, râdeam cu gura până la urechi, dar, se pare, strămoșii ne întrecuseră, fiindcă un clasament al capacității de a recepta umorul situa România de atunci abia pe locul IV în Europa (or fi polonezii, ori nemții, mai pontoși?), iar topul național al umorului situa Iașul pe locul ultim în țară (!!), cap de listă fiind Oradea. Un fost component al trupei „Divertis”, regretatul Gyuri Pascu, motiva: „Oamenii care trăiesc în vestul țării sunt mai deschiși modelului occidental.” Gyuri ar fi meritat, atunci, o întrebare de bun-simț: cum se face că tocmai trupa dumisale, „Divertis”, s-a născut în Iașul cel posac și nu în Vestul cel vesel?
Un vechi proverb olandez spune că „umorul este uleiul din lampa vieții noastre”. La noi, a-nceput să pâlpâie și-i cam fumegă fitilul. Un simptom: la radio, „Unda veselă” difuzează la nesfârșit, în reluare, emisiuni din „epoca de aur a umorului românesc”. Unde-i umorul de azi, l-a ucis și pe el Covid-ul? Pe net, totuși, circulă sumedenie de poante. Una excelentă: închipuiți-vă, la vară, cum vor arăta la plajă nudiștii cu masca pe figură…