La noi… și la ei

Plec de la Iași către București cu un avion TAROM. Ajung în jurul orei 13. Mai departe voi zbura în două reprize cu Türkish Airlines; prima plecare la 21,45. Opt ore de așteptare la Otopeni – la urma urmei, nu-i un capăt de lume, ceasurile or trece cumva, la fel de stupid cum treceau și când stăteam smirnă de caraulă în cazarma de la Botoșani de pază la drapelul regimentului (pe care nu l-am văzut niciodată). Când pleci din țară, mai ales în alt continent, n-ai încotro și-ți alcătuiești ditamai bagajul cu de toate, de la periuța de dinți la ținuta de seară cu papion, de la loțiunile antițânțari (Africa!) la papucii de casă.
Trolerul se umflă și se tot umflă, mai renunți la câte ceva, mai înghesui crema de ras în pantofii de plajă și pipa între șosete; oricum, valiza se rotunjește amenințător, ivindu-se primejdia depășirii greutății admise la cală. Până la urmă, fermoarele se închid și pui, victorios, lăcățelul: o fi geamandanul greu de tăbârcit, dar se-ncadrează milimetric în condițiile Companiei. Iată-l ivindu-se pe banda de bagaje de la Sosiri Otopeni. Hei-rup! – îl înhaț și, în lung și-n latul sălii de Plecări, încep căutarea unui locșor în care să mă așez pentru petrecerea celor opt ore lungi și seci. Din difuzoarele aeroportului, o voce catifelată ne avertizează pe românește și pe englezește să stăm cu ochii pe bagaje (oare de ce?). Așa că-s cu un ochi la troler și cu celălalt iscodesc în continuare ungherele în căutarea unui scaun, unei bănci, unei lavițe, ceva pe care să mă așez.
În cele opt ceasuri m-aș fi dus pe undeva prin Capitală, dar cum s-o faci tăbârcind gemandănoiul (începi să-l urăști!) după tine? După ce mă conving că în imensitatea sectorului de plecări interne și externe al Aeroportului Otopeni nu există nici o urmă de scaun, încerc să pricep care poate fi rațiunea riguroasei de-mobilări (că, într-o vreme, banchete erau): s-or aciua, iarna, cine nu trebuie? Apar amenințări teroriste? Și ce facem, dăm foc la casă pentru a scăpa de purici? Călătorul venit din provincie n-are cum ajunge la râvnitele bănci de la Plecări decât după efectuarea check-in-ului, cu un ceas înaintea decolării. Și dacă-i venit cu un avion de dimineață? Stă ore-n șir într-un picior și-și păzește bagajul!
N-am avut încotro, am ieșit în vânt, afară, unde m-am așezat pe-o margine de beton a străzii, spre a-mi menaja cât de cât hernia de disc… și a cugeta la absurditatea românească datorită căreia au dispărut toate banchetele din cea mai aglomerată sală a aeroportului internațional. De ce scriu despre toate astea în gazetă? Se va vedea în cele ce urmează. Călătorind, la întoarcere, spre țară, am schimbat avionul la Istanbul. Ajuns în zori, urma să continui călătoria spre București la ora 18,45. 12 ore de așteptare! Cu experiența de la Otopeni, nu puteam nădăjdui decât că în imensitatea aeroportului Istanbul s-o găsi un locșor în care să te așezi. Numai că, la coborârea din „burduf”, ne aștepta un agent al Türkish Airlines: erau trecuți pe listă călătorii ce aveau de așteptat mai mult de șase ore. Am fost întrebat dacă doresc hotel sau un tur al orașului Istanbul. Am ales vizitarea orașului, pe care nu-l mai văzusem de pe vremea când se ateriza la Yesilkoi, încă nu se construise pod peste Bosfor și fotbaliștii noștri făceau spectacol la Ankara. Evident, Compania aviatică n-avea nici o obligație, invitația mi s-a părut de-a dreptul ireală, dar cum să nu-i dai curs?
Îmbarcați în autocar, am fost duși, mai întâi, la un restaurant din oraș pentru micul dejun (abia îl luasem în avion). După care, am vizitat vechiul Hipodrom și Moscheea albastră, am fost duși la pitorescul Bazar cu o pauză pentru cumpărături, și am luat prânzul, tot în contul Companiei, la alt restaurant onorabil din cel mai mare oraș al Turciei. Ziua s-a încheiat cu un tur complet al orașului, după care am fost readuși la aeroport, unde ne aștepta un mic cadou din partea Türkish Airlines. Sigur că TAROM, cu cele biete 21 de avioane ale sale, nu poate concura cu o Companie ce deține 336 de aparate (în 2018 a mai comandat 339, de ultimă generație!), transportă zeci și zeci de milioane de pasageri anual și are cea mai mare rețea de destinații din lume. Nici Otopeniul n-are cum să se alinieze la prestațiile unui aeroport ce înregistrează 150 de milioane de pasageri pe an și urmează să fie trecut… pe linia a doua, întrucât zilele astea s-a dat în folosință aeroportul New Istanbul, de câteva ori mai mare, cu patru terminale, șase piste și 400 poziții de parcare pentru avioane.
Dar barem o bancă, o biată și amărâtă băncuță pe care să se așeze călătorul ce-și păzește o zi-ntreagă bagajul, nu stă în puterile TAROM-ului să ofere? Întreb și eu.