A murit zilele acestea un vechi prieten de al meu, George Pruteanu. Corul fals și gălăgios de la moartea lui tinde să ascundă faptul că această celebritate care a murit săptămâna trecută era un ratat, adică un om excepțional de înzestrat care nu a reușit să-și valorifice darurile. Mă simt datoare să scriu despre George, nu pentru el (tăcerea ar fi cel mai bun omagiu care s-ar putea aduce memoriei lui), ci pentru toți oamenii sub 35 de ani care au doar o idee vagă cine a fost el și nici o idee cine ar fi putut fi. Necrologul lui scris de amatori se citește așadar ca o listă de falsuri, pentru că George nu era de fapt profesor universitar (nu avea nici o acreditare reală), nici ziarist (în toată viața lui nu scrisese o piesă jurnalistică autentică), nici comentator (refăcea pe situl lui un fel de Românie Mare mai slabă), și cert nu lingvist (nu a publicat în viața lui o lucrare academică adevărată în acest domeniu). Și de fapt ar fi putut fi mult mai mult decât toate astea laolaltă.
Ne-am cunoscut la Iași, unde am fost repede pusă în gardă contra lui de oamenii din grupul de disidenți ai lui Dan Petrescu, care nu aveau încredere în el, deși intelectual le era foarte aproape. Reputația lui încă din 1989 era că fusese recrutat de Securitate când fusese prins furând din teribilism niște zacuscă și o glastră de flori. Am încercat să-l aduc la „Convorbiri literare”, ca să aibă și el o slujbă, dar nu am reușit, m-a oprit opoziția colegilor. George nu făcea lucrurile mai simple, făcea veșnic pe nebunul și ne exaspera pe toți. La „Opinia studențească” a vrut să intre într-o ședință de redacție unde nu avea ce căuta și de supărare că nu l-am primit ne-a baricadat pe afară cu dulapuri și mături. A plecat finalmente la București, unde ne-am regăsit câteva luni mai târziu. L-am adăpostit în camera mea de hotel când au venit minerii: am fugit pe ușa din spate ținându-ne de mână.
Când am devenit redactor-șef la trustul Expres, George avea o rubrică la noi. Era un fel de pamflet amuzant. Într-o zi însă a schimbat tonul. Mi-a dat pe post de rubrică un text lingușitor, penibil, în care făcea elogiul tuturor celor în poziția de a-l ajuta cu ceva, cu mine în frunte. L-am chemat și i-am spus să continue să râdă de oameni, că acolo e forța lui la scris, și că eu nu public „limbi” pe față, despre mine sau despre alții. Mi-a explicat că e singur pe lume, nu are casă la București și așa mai departe. I-am replicat că nici eu nu aveam. El a subliniat că eu eram pe cale să mă mărit cu un bărbat care avea, și că fiecare se descurcă cum poate. Colaborarea noastră a luat sfârșit.
Când am devenit director la televiziune, George a venit de îndată să îmi propună „Doar o vorbă să-ți mai spun”, emisiune care rulase pe Tele7, un post fără audiență. Și-a negociat un contract foarte profitabil pentru el. Dar cum publicul iubea emisiunea, am acceptat. Problemele au început când ambițiile lui politice au luat în mod neașteptat avânt. Mi-a explicat că este cel mai popular om din România conform unui sondaj dintr-un ziar. I-am explicat că sondajul nu era reprezentativ, și că încrederea oamenilor nu se mută de la gramatică la politică. Nu mai era mulțumit să fie un simplu deputat țărănist și începuse să facă propagandă șovină antimaghiară. În unele seri încerca să aducă subiectul și pe post. Pe măsură ce George se lua mai în serios, audiența lui scădea, așa cum îi prezisesem. Până la urmă, departamentul de programe l-a scos de pe ecran, iar eu nu m-am opus. Cam tot atunci l-au expulzat și țărăniștii din partid.
George fusese un antipesedist convins. Cu toate astea s-a dus imediat la PSD. Dar la primele alegeri nu a căpătat locul pe listă pe care și-l dorea, și așa a ajuns la PRM. Scrisese violent contra lui Vadim Tudor. George aparținea unei populații minoritare. Nu avea ce căuta la naționaliști. Cariera lui de politician naționalist a fost cea mai oribilă, ca acei evrei care colaborau cu naziștii. Lipsisem mult din țară, și nu mi-a venit să cred când m-am întors. Nimeni nu mai vorbea cu el din lumea bună. Devenise doar invitatul favorit al talk-showurilor de mâna a treia, unde nu se duce nimeni.
În anul 2004 George a fost pe lista neagră a Coaliției pentru un Parlament Curat, pentru traseism. Ne-am văzut între două uși la o televiziune. Era o caricatură a lui însuși. Clovn fusese toată viața, dar acum devenise unul patetic, care recita exact ceea ce l-ar fi făcut să roșească în timpurile lui bune. Fostul autor de filme artizanale porno și traducător din scriitori deocheați francezi, un ateu convins, nu mai vorbea decât despre neam și Dumnezeu. Nu mai convingea. Votanții nu l-au mai ales.
Poate nu e limpede de ce l-am iubit pe George, și de ce rămâne singurul bărbat pe care am încercat să-l adăpostesc de mineri. În primul rând, pentru că m-a apărat în aprilie 1990, când am propus la primul congres al ziariștilor liberi ca oamenii care l-au proslăvit pe Ceaușescu să nu mai aibă dreptul să scrie. Eram foarte tânără pe atunci, și George cu încă vreo doi s-a așezat între mine și trupa care a vrut să mă linșeze după această propunere. În al doilea rând, pentru că înainte de a descoperi televiziunea de pierzanie, era un intelectual de mare calitate, deși cam decadent, traducea Infernul lui Dante și recita din Apollinaire. Era și un critic literar onorabil, care promitea să devină un critic chiar foarte bun. Dar nu a dus niciodată la bun sfârșit nici un proiect măreț din cele pe care le-ar fi putut face. Era mult mai simplu să fie vedetă la televizor sau clovn politic.
Clovnul George Pruteanu a fost mult mai tare ca omul de cultură George Pruteanu, de a cărui moarte s-a făcut finalmente vinovat. Dar această crimă s-a petrecut mult mai demult decât vinerea trecută. Când Cristian Tudor Popescu m-a certat într-un articol de al lui prin 2003 că i-am spus lui Pruteanu „George” cu lacrimi în ochi într-o emisiune, în loc să-l înjur cum merita, avea perfectă dreptate. Atunci îmi dădusem eu brusc seama că George Pruteanu al meu era mort și am început să-l plâng în direct. De asta azi nu mai am lacrimi la a doua lui moarte, a cărei lecție este că și cel mai mare talent poate muri de prea puțin caracter într-o societate ca a noastră. Asta e singura lecție a tragicomediei care a fost viața prietenului meu George Pruteanu.
