De regulă, dosarele de la „delă” revin în actualitate în cazul în care apar elemente noi. Ei bine, reiau o temă mai veche tocmai pentru că, în ciuda bogăției de date, fapte și cercetări finalizate exemplar de specialiști autentici, nu de către procurori literari improvizați, teza asasinării lui Eminescu a rămas într-un stand-by indecis, ceva de genul „credeți ce vreți” – nefericit rod al modului în care continuăm să tratăm valorile neamului. Dacă Johann Strauss ar fi fost român, sunt cât se poate de sigur că l-am fi catalogat printre compozitorii minori. N-a depășit nivelul muzicii de larg consum (valsuri, marșuri, polci), așa că să stea la locul lui, alături de Ivanovici & comp. și să fie cântat duminica, în parc, când sfârâie mititeii și se plimbă servitoarele cu cătanele în permisie. Austriecii l-au declarat rege al valsului (imposibil la noi, fiindcă avem un singur post de meta-rege, ocupat de Hagi) și, la fiecare început de an, adună spuma cremei societății vieneze în fosta sală a manejului, împodobită sărbătorește și scăldată-n flori, alături de multe milioane de privitori la tv., spre a aplauda ritmat eternul bis „Marșul lui Radetzky”.
Suntem, se pare, o națiune dispusă să-și dea palme în oglindă – mirându-ne, apoi, lipsa de respect cu care ne tratează alții! Dacă acceptăm jocul „ce-ar fi dacă?”, să ne imaginăm cum ar fi tratat Petöfi (de pildă) dacă ursita l-ar fi arondat istoriei literaturii române. Nimeni și niciodată nu s-a gândit, în Ungaria, să-i aplice lui Petöfi tratamentul „reevaluator” pe care românii i l-au rezervat lui Eminescu și nici unul dintre reproșurile aduse „receptării festiviste” (la noi reală, dar, absolutizată), demodării totale, defazării etc., etc. nu s-a aplicat vârfurilor literaturilor clasice vecine.
Lui Eminescu, român neaoș, i s-a pus mai întâi la îndoială apartenența la propriul neam, fiind suspectat, spune Călinescu (p. 443) că-i „turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon, armean” – numai român, nu! Maghiarii n-au acordat strop de relevanță faptului că tatăl lui Petöfi era sârb și mama, slovacă (nici nu prea știa ungurește). Pe vecinii noștri nu-i deranjează deloc titulatura de „poet național” acordată lui Petöfi; dimpotrivă, au promovat-o în enciclopedii („Goodreads” ș.a.) alături de alte formulări „vinovate” imputate receptării lui Eminescu: „poet patriot” („Nation Master”), „instituție națională” (IMDb-meitschi). Cultul pentru poetul mort în floarea vârstei nu-l consideră nimeni exagerat, de vreme ce la Budapesta sunt 11 străzi, 4 cartiere, un pod peste Dunăre și o piață Petöfi; tot acolo funcționează postul național de radio Petöfi. Chipul poetului s-a aflat din totdeauna pe bancnota de 10 forinți, în fiecare localitate mai răsărită veți găsi o stradă Petöfi și, de regulă, o statuie a scriitorului (detalii în Wapedia) – ba există și un asteroid Petöfi!
De s-ar încerca în Transilvania o recenzare a școlilor, grădinițelor, caselor de cultură, cinematografelor cu numele Petöfi, se va constata că-s mai numeroase decât cele denumite Eminescu! Dacă, la noi, Colecția „Eminesciana” a fost înființată abia în 1971, maghiarii au creat cu multe decenii înainte Biblioteca Petöfi („Petöfi Könyvtár”), iar prima ediție de Opere, în șase volume, a apărut la Pesta încă în 1896. Poezia lui Petöfi încă nu s-au gândit vecinii noștri, cel puțin deocamdată, s-o recitească oblu și pieziș; făcând obligatoria raportare la epocă, îi arată aceeași prețuire lucidă din totdeauna, la care adaugă respectul față de biografia de luptător pentru apărarea intereselor națiunii ungare („naționalist”, adică, șovin în fapt). Toate cele de mai sus pot funcționa în cazul Petöfi, dar devin culpe când este vorba de Eminescu, declarat în 2008 de către conaționali ai săi „antidemocrat, nul, reacționar, fără lecturi, violent, incorect politic, proto-legionar, complet demodat, rizibil” și nici într-un caz „poet național”, fiindcă, odată cu intrarea în Europa, am ieșit de sub zodia naționalismului, care… nu-i profund (!).
Pour la bonne bouche, îmi imaginez cu câtă fericită înverșunare s-ar fi aruncat eminescofagii noștri asupra ultimului episod din viața lui Petöfi. Care, incomod pentru guvern și pedepsit de armată, dispare fără urmă după bătălia de lângă Sighișoara (iulie 1848). Cum de nu-și dau seama vecinii noștri maghiari că a fost vorba de o cabală și de un asasinat politic în care, fără îndoială, fost-au implicate cercuri înalte de la București, dimpreună cu politicieni budapestani? Ce poate fi mai limpede? E la mintea cocoșului!