La mintea cocoșului

Voi ceda o parte din spațiul rubricii de astăzi, oferindu-l unui scriitor-medic român ce trăiește de 25 de ani în USA și ale cărui observații privind receptarea lui Eminescu în țară și peste hotare coincid în bună măsură cu întristatele noastre opinii găzduite de-a lungul anilor în paginile „Monitorului de Suceava”. Dl. Adrian George Săhlean, născut în România, deținător al diplomei de Master’s în filologie engleză și spaniolă (București, 1975) și al unui Master’s în psihanaliză (Boston, 1995) este un fin și profund cunoscător al operei eminesciene, din care a tradus și publicat cele mai cunoscute și mai dificile poeme, susținând și apreciate recitaluri în cunoscute universități de peste ocean – Harvard, Berkley, New York. Domnia sa urmărește cu explicabil interes avatarurile receptării operei eminesciene: „văzute de peste ocean, <dezbaterile> par precum negativismul adolescenților ce nu se pot desprinde, de fapt, de tirania autorității. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale și provincialisme irelevante, în fața unor spectatori fascinați de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.”
Autorul româno-american pune aceeași întrebare vizavi de presupusa “nemodernitate” (!) a lui Eminescu pe care am pus-o nu odată și noi, evocând chiar aceleași nume: pot fi considerați ne-moderni și, astfel, excluși din interesul contemporaneității, scriitori precum “Heine, Schiller, Baudelaire, Poe?” Poate cititorii își mai amintesc că am argumentat cu aceleași nume, așezându-l doar pe Homer în locul lui Poe – dar, de fapt, lista este nesfârșită, decurgând din însăși întreaga mare istorie a literaturii secolelor trecute. Săhlean își răspunde concluziv: “noi, românii, ne dăm singuri în cap și ne tăiem craca de sub picioare.”
Am comentat, în acest colț de pagină, și aberația promovării de către Institutul Cultural Român din New York a bizarei expoziții de “street art”, aceea cu zvastica, elucubrațiile sexuale și mult mediatizatul ponei roz. Aflat chiar în “craterul” new-yorkez din care au erupt, cândva, astfel de exprimări artistice periferice, dl. Săhlean observă cu toată îndreptățirea că ”Arta stradală cu mesaj intenționat șocant – ponei roz cu zvastică, pădurice de falusuri, cheie/falus pentru peșteră/vagin – iconoclasm poate interesant pentru România actuală, nu impresionează pe nimeni în America, care a trecut prin experimentalismul acesta acum vreo 40 de ani (…) Nu din producție de imitație devenim relevanți, sau putem căpăta o imagine identitară (…) și dacă tot vorbim despre arta naivă, de ce n-am promova mai degrabă Cimitirul Vesel de la Săpânța?
Loc într-adevăr original și unic în lume, cu specific mult mai ușor identificabil cu România decât teribilismul absolut al ’artei’ stradale.” Poate nu-i de prisos să amintim că un vajnic contestatar a tot ceea ce-i valoare culturală românească consideră (în “Evenimentul zilei”) cimitirul oșan o simplă “colecție de cimilituri funerare”; bine că-l prețuiesc străinii – prof. Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa, a publicat și comentat toate cele 321 de inscripții de la Săpânța în ditamai cartea, punându-le în relație cu texte lirice din “Antologia Palatină”, ori din “Spoon river Anthology” a lui Lee Edgar Masters… Dl. Săhleanu mai constată că “Pentru promovarea lui Eminescu drept icoană recognoscibilă internațional nu există în prezent nici o strategie culturală. Institutul Cultural Român ar fi trebuit de mult să fie numit ’Institutul Eminescu’, după modelul Institutului Goethe (…) ceea ce ar produce cel puțin recognoscibilitatea numelui său ca fiind legat de România. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a non-brainer (în americană – adică, la mintea cocoșului)”
A cocoșului, da.