O clipă nu contenește războiul sângeros dintre oamenii de la munte și hectarele de păduri. Se vede că secetele și inundațiile anuale, induse de tăierile ilogice ale copacilor, nu au darul de a înmuia vreun pic ura lemnoasă a oamenilor. Ce contează inundațiile și secetele care afundă țara în suferință? Câștigurile proprietarilor de păduri, doar ele contează.
Fusesem la Panaci, lângă Vatra Dornei, acum doi ani; am revenit sâmbătă și duminică. De sus, de la Mănăstirea Piatra Tăieturii, noile ravagii făcute de om în acest interval de timp puteau fi privite în toată tristețea lor dezolantă. În locul unde altădată pădurile se întunecau, acuma luceau chelii ca-n câmpie. Alte chelii, mai multe azi ca acum doi ani, mai multe mâine ca azi.
Grandoarea muntelui a fost prefăcută într-un deprimant câmp de luptă. Execuțiile continuă. Miroase a sânge vegetal, în care zac închegate leșurile de brazi, cărora li s-a transformat verticalitatea în cea mai banală orizontalitate. La cotele cele mai înalte ale crimei, gaterele răpăie victorios, desăvârșind – cu o cruzime întâlnită doar la fasciștii din stirpea lui Himler – defrișările, care au loc zi de zi, cu o mică pauză de prânz.
Pădurile sunt șterse, pe rând și simultan, de pe harta țării. Vedeți ce-i în Maramureș, vedeți ce-i în județele cu o populație predominant maghiară, vedeți ce-i în Neamț sau în Suceava. Liniile de credit nerambursabil în ozon sunt sistate. Frumusețea și sănătatea dispar, se duc în mă-sa. Ce ne așteaptă ține de puterea neagră a apocalipsei.
Multe lucruri vechi și bune nu-și mai au locul în țara românească. Printre ele, și celebrul vers al poetului: “La mijloc de codru des/ Toate păsările ies”. Nu mai ies păsările, ies doar gaterele. Ochiul lor de criminal își caută victimele. Copacii.
Românul frate cu codrul nu mai există. Frăția a fost desființată, sub cizma banului câștigat ușor. Fără trudă, fără cap, fără inimă.
Suntem o nație de sălbatici.
