La majorat

Televiziunea ieșeană a împlinit 18 ani – fiind, deci, acum majoră, deplin responsabilă și aptă „să dea samă” pentru orele ce ni le fură zilnic din viață, spre a ni le re-dărui îmbogățite cu semnificații, informație și sentiment. Pentru a-și marca majoratul. TVR Iași ne-a invitat la o gală de film documentar intitulată ’oț „Ia’și descoperă”; în program a mai figurat o „zi a porților deschise”, vernisajul unei expoziții de fotografie, o dezbatere teoretică, precum și „Videoteca de aur” – un mănunchi de documentare dedicat câtorva personalități ieșene dispărute.
Documentarul, care încă nu și-a adjudecat cu precizie locul și rangul în împărăția cinematografului, oscilând între postura de cenușăreasă și aceea de prinț al ecranului, ar merita mai multă atenție, câtă vreme ficțiunea continuă să piardă din avansul deținut cândva pe scara interesului, tocmai în favoarea documentului adus în prim-plan și tratat cu onestitate și profesionalism. Încet-încet, se mută accentul de la sugestia lui „ar putea fi” către incontestabilul „așa a fost”, ori „așa este”. Ceea ce nu înseamnă renunțare la imaginar, la fantezie și viziune creativă, dacă se operează inspirat și responsabil, cu respectarea adevărului vieții netrucate.
Au fost proiectate, în fața unui public subțirel, filmulețe realmente impresionante („Copiii Sfintei”, „Sunetele Iașului”, „Viața în pași de dans”), unele depășind condiția documentarului („Despre o stare de Iași”, regizor, Ovidiu Lazăr), altele punând în evidență imaginea pe care Iașul o lasă pe retina ne-ieșenilor („Vatră de lumină strămoșească” – regizor, I. Levcic, Cernăuți, „Trecere”, regizor, Violeta Gorgos, Chișinău). Cu totul singulară și regretabilă ni s-a părut pelicula intitulată „Orașul începuturilor”, care pune în circulație informație culturală și istorică falsă, într-o încercare de a inventaria priorități ieșene aiuristice (ocolindu-se câteva dintre cele reale) printr-un soi de demers protocronic bahluian evident urechist.
Ca o observație de ordin general: suferința primă a documentarului rămâne tentația comentariului grandilocvent-bombastic. Ar urma, apoi, dorința de epatare, metaforita și prețiozitatea (filmul despre „Cronicarul Ifarie” le ilustrează pe amândouă), lungimile, desprinderea de idee ș.a. Dincolo de toate, însă, remarcabila gală oferită de Televiziunea ieșeană a prilejuit întâlnirea cu personaje, locuri și destine de excepție (fie prin magnificență, fie… invers) de care n-am avut habar și care merită cu prisosință scoaterea din anonimat. Studioul ieșean dispune de o echipă pe cât de tânără, pe atât de înzestrată și activă; mărturie depun zecile de premii obținute în acești 18 ani de documentariștii ieșeni. La mai multe! Pentru semnatarul acestei rubrici, surpriza cea mare s-a ivit într-a doua zi a festivităților, când s-au proiectat filme din „Videoteca de aur” și pe ecran a apărut un personaj longilin, deloc ridat, cu o coafură… carpatină – ce să mai spun, tinerețea întruchipată!
Nimeni din sală, în afara celor avizați, n-avea cum să facă legătura între junele de pe pânză și spectatorul din rândul șapte, albit, acrit și ostenit, deși ambii poartă, în acte, numele subsemnatului! Scotocind prin arhivele Televiziunii Române, directorul postului ieșean, Arhire, a descoperit o peliculă ce am filmat-o cu 35 de ani în urmă, de care pur și simplu nu mai aveam habar: un lung portret dialogat (55 minute) ce-l readuce în atenție pe actorul de excepție care a fost Teofil Vâlcu. Alt film-portret este „jucat” numai de umbre: Aristide Buhoiu (realizatorul), George Lesnea în rolul titular, Corneliu Sturzu, N. Barbu, Valer Mitru, intervievați într-o tipografie care azi nu mai este și nici oamenii ei, cei mai mulți trecuți dincolo de Styx. Călinescu spunea, privindu-și fotografiile din tinerețe: „Ce-i cu voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?” Ne-am putea întreba la fel, adăugând stropul de nostalgie și regret dacă nu pentru toate cele ce au fost, măcar pentru tinerețea irosită a celor ce am fost.