La lumină!

Ceva-ceva mă face să ocolesc parcările subterane. Oi fi având claustrofobie, nu știu, nu m-am căutat. Pur și simplu îmi place mai mult viața la lumina zilei – cu asta cred că am spus tot. Dar, la nevoie, ce să faci, într-un oraș ca Iașul, pur și simplu sufocat de mașini? Hai sub pământ! Ne-a distrat mult, cu vreo 45 de ani în urmă, o scenă dintr-o comedie cinematografică franțuzească: în jumătatea de ceas în care Ea și-a făcut cumpărăturile, El s-a-nvârtit cu mașina pe străduțele din preajma magazinului fiindcă n-avea unde să parcheze. Am luat-o ca pe un cine-gag ingenios născocit de scenarist; cine să-și închipuie că zeul automobil va inunda năvalnic nu numai Franța, ci până și blajinul și virginalul spațiu mioritic? A trebuit să aplic și eu, la Iași, soluția pariziană, navigând în cerc vreun sfert de ceas spre a asigura consoartei răgazul plătirii unei facturi la nu-ș-ce automat… Avem în urbe, sub ansamblul Palas, cea mai mare parcare subterană din România, cu 2500 de locuri și (citez) „sistem de management inteligent al ghidării șoferilor spre locurile libere”. Și chiar așa-i: pe cât de nesfârșită și rămuroasă e parcarea, pe atât de amănunțit este semnalizată, aerisită, dotată cu senzori, și, deloc în ultimul rând, curată-lună. Nu degeaba a costat 73 milioane de euro! La una din intrări, o inscripție mă anunță c-ar mai fi libere 20 de locuri (deci, 2480 ocupate – plină ochi!). Oricum, din 20, s-o găsi unul și pentru mine. Cu deplină speranță, cobor în lumea de dedesubt. În semi-întuneric, viermuială de caravele pe patru roți; toate nădăjduiesc să afle țărmul fericit vegheat de beculețul verde. Iată unul. Deziluzie: cum-necum, acolo e-o mașină. Întorc, mă poticnesc de alți navigatori – ba unul, ba celălalt trebuie să dea înapoi, până la urmă, situația se descâlcește oarecum și reiau căutarea. Ura, bec verde! – degeaba, și aici e ocupat. Întorc, dau nas în nas cu alți căutători de spațiu vital, reproșuri, ciondăneală, claxoane, semnalizări cu farurile… cotesc pe altă alee, alt bec-speranță, altă deziluzie, altă poticnire la intersecția următoare. Cobor la nivelul inferior: același joc, adică, unde-i verde, acolo-i adăpostită o mașină mai norocoasă. Rătăcesc de nu mai știu când pe străduțele subpământene, dau (conflictual!) în intersecții, peste alții care prospectează cu aceeași nădejde același perimetru, nu mai știu unde sunt și-ncotro s-o iau. De jumătate de ceas umblu bezmetic și-ncep să-mi joace, pe fond strălucitor de-ți ia lumina ochilor (farurile), cohorte de luminițe verzi, roșii, verzi, roșii… Revin la etajul de sus și caut aleea fericirii ce mă va scoate la lumină: renunț, gata, nu mai vreau, ies, unde-i ieșirea, iat-o! Degeaba: cum să ieși dacă n-ai plătit parcarea? Barieră! Iar automatele-s undeva, înapoi, cine le mai nimerește? Un slujbaș al sub-pământului, văzându-mă neajutorat și panicat, îmi explică trădarea „managementului inteligent”: „vin de-aștia cu antene lungi la mașini, lovesc senzorii din plafon și-i strică. Reparăm mereu… și-o luăm de la capăt”. Va să zică, asta era: ăștia cu antenele lungi! Până la urmă, victorie, ies!
Doamne, ce minunat e-n soare și-n lumină!
P.S.
Gura păcătosului… Nu l-aș acuza de cinism pe marele antrenor Dică, nici că l-a luat gura pe dinainte la o conferință de presă: pur și simplu așa gândește dumnealui, asta consideră el că-i este misia în fotbalul românesc. Ascultați-l vorbind despre tânărul portar Vlad: „este un portar de viitor, are niște calități, trebuie să muncească foarte mult ca să ajungă să fie vândut pe o sumă mare”. Asta era: să se umfle teșchereaua lui Becali! Dică vede viitorul fericit al lui Vlad nu în echipa națională, nu într-o FCSB performantă în Europa, ci acolo, indiferent unde, „va fi vândut pe o sumă mare”. Mentalitatea proprietarului de sclavi și gândire meschină, cu idealul mototolit în portofel! Investim ca proștii dăruire și sentiment, punându-ne atâtea speranțe într-o resurecție a fotbalului românesc, iar campionatul se căptușește cu străini de mâna a doua și, când se ivește câte un talent promițător, n-avem alt gând decât la vânzarea „afară”, cu maxim profit pentru patron. Exportul fiind singurul care contează: afară, afară, cu talentele din țară!