La judecata istoriei

Pur și simplu fascinantă călătoria în timp, adevărată teleportare inversă, pe care ți-o oferă orice raită prin arhive! Aici nimic nu este (încă) trucat, interpretat tendențios ori cu bună știință „uitat”. Adevărat zăcământ de istorie în stare gemă, colecțiile de documente scot din uitare destine ale unor personaje despre care nimeni nu știe mai nimic în afara etichetărilor oficiale, și care ar merita un dram de atenție barem pentru faptul că și-au dat viața pentru țară, ori li s-a luat viața în numele normelor morale (citiți: politice) ale aceleiași țări. Apărută sub coordonarea harnicului cercetător Gh. Buzatu, culegerea de studii și documente „Trecutul la judecata istoriei” (Ed. „Mica Valahie”, București) poate fi citită și ca o carte de proză dedicată realităților jumătății veacului XX românesc, perioadă de singular dramatism, cu răsturnări de evenimente și răsuciri de destine unică în istoria românilor. Și mereu ai ceva nou de aflat, chiar dacă crezi că știi destule.
De pildă: Antonescu a fost condamnat la moarte de „Tribunalul poporului”, în mai 1946, nu o dată, ci… de șase ori (!). La care s-a mai adăugat un panaș de condamnări formale, însă probante pentru sârguința acuzatorului public Săracu: de două ori temniță grea pe viață, de trei ori temniță grea pe timp de 20 de ani, de 14 ori degradare civică. Unele dintre capetele de acuzare, abandonate chiar și de nemiloasa instanță, azi sună, cum ar spune știm noi cine, „ca dracu’”, fiindcă prea rimează cu alt proces cu cântec. Lui Antonescu i s-a reproșat acumularea de averi, precum și subminarea economiei naționale, aservită nemților (spre deosebire de ruși, germanii au plătit în aur tot ce și-au procurat de la noi).
Când românii vor musai să-și împuște conducătorii, au la îndemână cele două acuze-stas: averile, conturile în străinătate și demolarea economiei țării (care, și-n timpul lui Antonescu, și-n vremea lui Ceaușescu a atins multe cote record). Interesant de remarcat și o ciudățenie, cred, unică pe mapamond. La judecarea recursului (Înalta Curte de casație, 25 mai 1946) au participat (!) și magistrații Apostolide și Mureșeanu, care… decedaseră! Pentru a nu se lungi procedura cu numirea de noi judecători, recursul a fost respins… prin spiritism: în numele răposaților, la rubrica „prezenți domnii” a semnat… președintele Curții! Dar cel mai emoționant rămâne „Jurnalul de temniță” al grupului Antonescu (aprilie-mai 1946), scos la lumină de cercetătorii Gh. Buzatu, Stela Cheptea și Marusia Cârstea.
Nu luăm în discuție aici culpe reale ori inventate, nici nu ierarhizăm vinovății: semnalăm doar încărcătura de interes a acestui document uman (70 de pagini) ce revelează crud trăirile unor oameni aflați în antecamera morții. A fost plasat câte un gardian, 24 de ore din 24, în celulele lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Maria Antonescu, Const. Pantazi, Gh. Alexianu ș.a. Temnicerii nu-și mai examinau, din când în când, prizonierul prin vizeta ușii pușcăriei Jilava, ci-l țineau sub observație clipă de clipă, ochi în ochi, vreme de două luni, notându-și constatările în rapoartele zilnice. N-aveau voie să discute cu deținutul, nici să-i răspundă la cea mai neutră întrebare, chiar dacă li se înfățișau cereri de ajutor medical (soția mareșalului, grav bolnavă de stomac, vomita mereu mâncarea indigestă, Radu Lecca nu-și mai putea folosi picioarele etc. etc.); notau, însă, toate micile întâmplări ale zilei în registrele de rapoarte, doar-doar o s-apară ceva în plus util acuzării. În fața iminenței execuției, acuzații s-au comportat total diferit: unii (I. Antonescu, Alexianu ș.a.) și-au păstrat demnitatea până la capăt, alții au luat-o razna (Mihai Antonescu „vorbește singur și gesticulează din mâini”, Elefterescu „a cântat și a dansat prin celulă” ș.a.m.d.)
Reacții și de mare interes scriitoricesc dacă vreți, ale unor încarcerați aflați sub spectrul morții, extrem de revelatoare pentru diversitatea „eternului uman” și transmise posterității de condeiele unor temniceri semi-analfabeți. Dat fiind marele interes ale acestor relatări de serviciu, nu numai pentru împlinirea paginilor știrbe din istoria recentă, ci și pentru psiho-patologia situațiilor limită, voi reveni.