Justiția română se află în plin proces de feminizare. Ultimul val de numiri în funcția de procuror și judecător arată că sexul slab deține, într-un procentaj covârșitor, poziția cea mai… tare și va avea cuvântul hotărâtor în soluționarea cauzelor de pe tot cuprinsul României. O fi vreo explicație? Să încercăm s-o căutăm. După cum atestă Monitorul Oficial, recentele numiri semnate de președintele Băsescu (desigur, la propunerea doamnei Macovei) instalează în funcția de procuror 41 de femei și numai 15 bărbați! În ceea ce privește demnitatea de judecător, situația este ceva mai echilibrată (28/14), dar tot evident în favoarea suavelor noastre românce. Feminizarea Procuraturii întoarce pe dos obișnuința ca această responsabilitate dură să revină (potrivit tradiției) bărbaților. Ceea ce nu era, numaidecât, discriminatoriu, cât explicabil prin natura profesiei. Procurorul se duce la locul faptei, să constate dacă sinucigașul chiar s-a spânzurat, asistă la unele autopsii, declanșează identificarea cadavrelor, inclusiv ale chinezilor căsăpiți, ciopârțiți și înghesuiți în geamandane, ori ale înecaților scoși din apă după câteva săptămâni, supraveghează deshumările și reconstituirile dramatice – într-un cuvânt, tot soiul de prestații macabre, care necesită asumarea și tăbăcirea unui psihic-beton. Să fie oare femeia („n-o atingi c-o floare”!) mai potrivită pentru astfel de însărcinări? (Apropo de însărcinări: cum i-ar prii unei procuroare aflate în luna a treia de sarcină să asiste la autopsia unui bebeluș în putrefacție?) O fi existând, desigur, și tipul de femeie dură (literatura sovietică propunea imaginea femeii-comisar, dominatoare, inflexibilă, deplin stăpână pe sentimente și oricând capabilă să trăsnească un pumn în mutra dușmanului de clasă, iar în America, profesia de femeie-măcelar este la mare cinste), dar această năvală a sexului frumos în toate compartimentele justiției nu-și are, oare, explicația în faptul că ministrul poartă (din când în când) fustă și-și promovează suratele din solidaritate de sex? Este, desigur, o ipoteză. Poate, greșesc. Cât privește judecătoarele, parcă aici chiar merge. Femeia este mai atentă la nuanțe, e capabilă să judece și cu sufletul, chiar dacă o anume indispoziție mensuală i-ar putea crea zile de disconfort al echilibrului și iritări de moment. Un chip de femeie la prezidiul sălii de ședință îți sugerează că vei întâlni mai multă înțelegere, că litera legii va fi conjugată mai organic cu subtile analize în psihologic, că, în fine, în pofida condamnării, vei avea parte măcar de un zâmbet judecătoresc la pronunțare. (Un confrate, încântat de arhitectura Palatului de justiție din Iași, a exclamat la inaugurare: „Ce clădire frumoasă! E-o plăcere să te condamne aici!”) Posibile efecte colaterale: se vor înăspri pedepsele pentru viol și abandon familial, procesele de divorț vor ține seama de benefice nuanțări aplicate către omenesc, adopțiile vor fi tratate și prin prisma experienței de viață a magistratei-mamă. Sunt, evident, simple ipoteze, oricând pasibile de amendări din partea organizațiilor feministe, capabile să vadă în rândurile de mai sus niscaiva regretabile intenții discriminatorii. Real, cert, indubitabil este faptul că justiția română se feminizează în pas de marș. E bine? Poate că-i bine. Să ne îngrijorăm? Deocamdată, chiar nu văd de ce. Până la Judecata de apoi, ne aflăm, pe pământ, la judecata femeilor. Asta-i situația.
*
Din nefericire, în tableta de miercuri au fost sărite în varianta pe Internet câteva cuvinte esențiale și, astfel, propoziția a ajuns fără sens. Iată textul exact: „M-a trimis (este vorba de Teoctist, trimis de Ceaușescu) cu un ’mesaj personal’ în străinătate, ca să mă scoată din țară și, la întoarcere, am găsit Sf. Vineri dărâmată”. Rog cititorii să revadă textul, ținând cont de această corectură necesară.
