La graniță

Lăcătuită de Covid, granița româno-moldavă de la Sculeni pare pustie. Rar, câte o mașină-două, ocrotite de cine știe ce aprobări, trec „râul blestemat”, nedumerit că i-au dispărut de pe fața undelor umbrele sutelor de autovehicule care, până prin aprilie, treceau Prutul zi și noapte, și-ntr-un sens, și-n celălalt. Cam așa făr-de viață arăta frontiera (cu URSS!) și-n 1988, când, la Albița (vama de la Sculeni încă nu exista), pustie ca și acum, grănicerii sovietici cu căciuli de tanchiști trudeau la demontarea panourilor interioare ale autobuzului Teatrului Național Iași, căutând Dumnezeu știe ce. Până când au dat peste un șobolan mort, prins cu dinții între fire și electrocutat… S-au lăsat păgubași, înjurând ordinar pe rusește, fără să-și închipuie că-n mașină mai eram și eu, și Tamara Bucicuceanu, împreună cu alți câțiva actori ce am învățat rusa din școala elementară până-n liceu. Ori, fără să le pese… De departe, urmăreau scena Grigore Vieru, Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Loteanu, Nicolae Dabija și ceilalți veniți de la Chișinău să ne întâmpine. Naționalul ieșean urma să ajungă la Chișinău (primul teatru românesc dincolo de Prut după câteva decenii!) pentru a-l sărbători pe Ion Druță – care, nu mult după aceea, avea s-o ia pe arătură, predicând convins basna existenței unei limbi „moldave” diferită de română… În vara asta, din care n-am înțeles nimic, stând pe-acasă am mai răscolit prin teancurile de poze uitate, unde am dat și peste această fotografie, alături de alta, și mai veche, din care zâmbesc în fața Palatului Culturii basarabeni aflați pentru întâia dată la Iași: Cimpoi, Vieru, Dabija, Strâmbeanu, Lari, Josanu, Suceveanu, Matei (1986)… I-am condus, rând pe rând, prin Iași, spre a constata cu surprindere că explicațiile erau de tot inutile. Iată – le spuneam – Sfântul Nicolae Domnesc, zidită de Ștefan cel Mare. „Da – continuau oaspeții – după bătălia de la Grumăzești… aici erau unși cu mir domnitorii Moldovei… Iată Trei Ierarhii… să aprindem o lumânare la mormintele lui Cuza și Cantemir…. Asta-i Hala? Unde-i mănăstirea Sfânta Vineri?” Oaspeții vizitaseră, în bibliotecă, un Iași al lor și căutau să potrivească cele două înfățișări, dar suprapunerea exactă n-aveau cum s-o izbutească… „Asta-i Bolta Rece? Imposibil!” Curat imposibil – dar să le mai spun că vestita crâșmă, sfințită de paharele de vorbăla care adăstaseră Eminescu și Creangă, a fost reconstruită kitsch, după gustul unui nu știu cui? Într-o situație cumplit de jenantă m-am aflat la sfârșitul verii lui 1988. Ii aveam ca oaspeți pe Nina Josu, Arcadie Suceveanu (actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) și Valeriu Matei (acum academician, fost candidat la președinția Moldovei). Ajungem la Cimitirul „Eternitatea”, la cavoul familiei Kogălniceanu. Rămân în mașină – acolo, dedesubt, locu-i prea strâmt, nu încăpem toți. Brusc, îl văd pe Matei țâșnind pe scări, cu o privire ciudată: „Mircea, ce se întâmplă acolo?” Cobor. Macabră surpriză! Zidurile criptelor și plăcile de marmură sunt sparte cu ranga. Sicriul (pare-se, de plumb) soției lui Kogălniceanu este tras din criptă, găurit și scotocit. La fel, coșciugul unuia dintre fii. Șuvițe de păr cenușiu-albicios, stofe putrezite, oase gălbui, o mână – adică, scheletul unei palme… De necrezut: s-a scormonit pretutindeni, căutându-se, probabil, bijuterii. Nu mai putem articula o vorbă. Mâna tremură, lumânarea se stinge. Pe treptele înguste, ne încrucișăm cu echipajul Miliției: se caută amprente. Le vor găsi, desigur, mai întâi pe ale noastre… La poarta cavoului, o mașină cu inscripție ciudată: „Laborator criminalistic”. Să zicem că făptuitorii (care au trudit ore în șir izbind cu ranga și tăind betoanele cu dalta – nu i-a auzit nimeni aici, în inima cimitirului?) oribilului sacrilegiu vor fi descoperiți. Și mă tem că legile noastre (de atunci și de acum) n-au fost și nu-s în stare să prevadă o asemenea infamie decât încadrând-o, la modul general, în categoria profanărilor de morminte. Ce-și vor fi spus cei de la Chișinău? Cum ocrotesc românii amintirea marilor bărbați de stat? La vremea aceea, astfel de știri nu apăreau în presă, după cum n-au apărut nici vești despre prinderea (?) și condamnarea profanatorilor. Nu știu, deci, dacă au fost vreodată găsiți.