La „Frumoasa”

O veste bună: Primăria Iașilor a alocat fondurile necesare pentru restaurarea a două clădiri cu statut de monument: Palatul Braunstein, care străjuiește de când îl știu, în aceeași stare de degradare, Piața Unirii, și „Palatul de pe ziduri” de la Mănăstirea „Frumoasa”. Gesturi culturale de aplaudat! De amândouă zidirile mă leagă vechi amintiri: în imobilul Braunstein a funcționat în anii ̕̕60 Asociația Scriitorilor din Iași. A fost primul sediu atribuit vreodată scriitorimii și l-am amenajat din „danii”: de la Teatrul Național perdele și carpete din decoruri casate, de la București scaune și mese reformate, scoase din inventarul Casei Scriitorilor (acum, răposată și ea), de aici un raft, de dincolo o lustră, până la urmă s-a încropit o incintă funcțională, în care se întâlneau frecvent condeierii încă nescindați în atât de distincte grupuri și confrerii. Distanță mare față de Casa cu absidă, pe care am izbutit s-o edificăm un deceniu mai târziu, dar, oricum, mai importantă pare diferența de climat decât aceea de înzestrare. La Mănăstirea „Frumoasa”, pe atunci doar cu statut de biserică parohială, am „comis” primul botez în calitate de naș. Eram june redactor la radio și nu era poznă politică mai mare decât să fii implicat într-o astfel de ceremonie religioasă. Drept pentru care botezul în paraclisul „de pe ziduri” a fost plănuit la ceas de noapte, și fata redactorului muzical am trambalat-o pe întuneric, în scutece, printre vagoanele de marfă din triajul Socola, nimeni să nu vadă, nimeni să nu afle. Atmosfera de mare taină, aroma tămâiei și licărul lumânărilor îmi stăruie în amintire și acum. Fata avea să devină cunoscut medic în București, „Frumoasa” și-a recăpătat statutul de mănăstire, dar Palatul de pe ziduri a continuat să se hrentuiască, în pofida încărcăturii de amintiri atât de prețioase pentru istoria Iașului și a Moldovei. Vechile zidiri ieșene respiră istorie și-i destul să închizi ochii (dacă n-ar fi mai potrivit… să-i deschizi cum se cuvine!) pentru a pătrunde într-un tărâm în care legenda, legănată de sonuri romantice, însoțește mai mereu concretețea mărturiei certe, cu atestare documentară. Păcat că, încet-încet, chiar dacă pietrele rămân, generațiile noi nu prea mai știu să le tălmăcească tânga. Așa-i și la Frumoasa, unde impresionantul cavou al Sturzeștilor, construit în marmură, la 1842, de sculptorul Vernetta din Odesa, a zăcut în jalnică părăsire, servind (după cum încă atestă miasmele locului) și pentru ușurarea de grabnice nevoi a puținilor trecători prin grădina domnească a mănăstirii. Se zice (N.A. Bogdan) că undeva, în cuprinsul zidului mănăstirii, lângă turnul clopotniță, se afla și chilia ultimului călău al Iașilor, Gavrilă Buzatu. Pare-se, neadevărat, deși într-o latură a mănăstirii se mai află grinda „porții spânzuraților”, de care erau atârnați nefericiții condamnați. Tot falsă, deși insistent vehiculată prin gazete, este și stabilirea domiciliului lui Gavrilă Buzatu (un țigan eliberat cu condiția să-și spânzure frățânii din bandă, treabă la care nimeni nu cuteza să se înhame) în așa-zisa casă a călăului de la Manta Roșie. Mai aproape de adevăr pare a fi „locația” (oribil termen!) propusă de istoricii momentului, care consideră că ultimul călău a viețuit într-o încăpere din fosta pușcărie a orașului. Acolo a funcționat decenii în șir căminul studențesc „Justin Georgescu” al Universității, în care am avut onoare să domiciliez câteva semestre, fără a ști că dormeam câte 30-40 de studenți în încăperile populate cândva de pegra Moldovei. Neîndoielnic, la Frumoasa și-a făcut veacul și cerșetorul Titinaș, zis „Lumânărică”, despre care au scris Negruzzi, Ghibănescu, Iorga și alții, cu toții uimiți de isprăvile cerșetorului milostiv ce vindea în preajma bisericilor lumânări cu preț întreit. Ieșenii cumpărau fără șovăire, știind că firfiricii adunați în punga cerșetorului erau destinați unor binefaceri spectaculoase, atât de imprevizibile încât N.A. Bogdan a găsit de cuviință să atribuie gestul… anormalității. Cu atât mai mult îl vedem astfel, într-o vreme în care preocuparea de căpetenie a fiecăruia este mai degrabă aceea de a aduna pentru sine și iar pentru sine…