La ei da, la noi, ba!

Dacă Johann Strauss tatăl ar fi fost român, sunt cât se poate de sigur că l-am fi catalogat printre compozitorii minori. N-a depășit nivelul muzicii de larg consum (valsuri, marșuri, polci), așa că să stea la locul lui, alături de Ivanovici & comp. și să fie cântat duminica, în parc, când sfârâie mititeii și se plimbă servitoarele cu cătanele în permisie. Austriecii l-au declarat rege al valsului (imposibil la noi, fiindcă avem un singur post de meta-rege, ocupat de Hagi) și, la fiecare început de an, adună spuma cremei societății vieneze în fosta sala a manejului, împodobită sărbătorește și scăldată-n flori, spre a aplauda ritmat eternul bis „Marșul lui Radetzky”.
Suntem, se pare, națiunea cea mai dispusă să-și dea palme în oglindă – mirându-ne, apoi, de lipsa de respect cu care ne tratează alții. Încă mai stârnește valuri de admirație cartea lui Eug. Negrici „Iluziile literaturii române”, la care ne-am mai referit; revenim doar pentru a continua jocul „ce-ar fi dacă?”, imaginându-ne cum ar fi tratat Petöfi (de pildă) dacă ursita l-ar fi arondat istoriei literaturii române. Care literatură, spune Negrici, este evident inferioară celor din țările vecine, datorită întâi de toate avatarurilor nefericitei noastre istorii naționale. Eu unul, n-aș crede că am avut o istorie mai amară decât a bulgarilor (500 de ani sub turci), sârbilor (350 de ani sub turci), ungurilor (150 de ani de ocupație otomană), ci, mai degrabă, că-i „mică” literatura română fiindcă-i la modă s-o privim noi înșine prin ochean întors.
A devenit voluptate națională și probă a rafinamentului elevat negarea valorilor românești, ovaționată de aplaudaci dornici să se înscrie în trendul „europenizării decomplexate”. De unde și bănuiala că vecinii înfățișează lumii literaturi mai împlinite (?) pentru simplul motiv că știu să și le respecte. Nimeni și niciodată nu s-a gândit, în Ungaria, să-i aplice lui Petöfi tratamentul pe care românii i l-au rezervat lui Eminescu („poezia lui nu-mi spune nimic”!) și nici unul dintre reproșurile aduse „receptării festiviste”, demodării totale etc. etc. nu s-a aplicat vârfurilor literaturilor vecine. Lui Eminescu, român neaoș, i s-a pus mai întâi la îndoială apartenența la propriul neam, fiind suspectat de a fi (Călinescu, p. 443) „turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon, armean” – numai român, nu! Maghiarii n-au acordat strop de relevanță faptului că tatăl lui Petöfi era sârb și mama, slovacă (nici nu prea știa ungurește). Pe vecinii noștri nu-i deranjează deloc titulatura de „poet național” acordată lui Petöfi; dimpotrivă, au promovat-o în enciclopedii („Goodreads” ș.a.) alături de alte formulări „vinovate” imputate receptării lui Eminescu: „poet naționalist” („Dictionary Fairlex”), „poet patriot” („Nation Master”), „instituție națională” (IMDb-meitschi).
Cultul pentru poetul mort în floarea vârstei nu-l consideră nimeni exagerat, de vreme ce la Budapesta sunt 11 străzi, 4 cartiere, un pod peste Dunăre și o piață Petöfi; tot acolo funcționează postul național de radio Petöfi; chipul poetului s-a aflat din totdeauna pe bancnota de 10 forinți, în fiecare localitate mai răsărită veți afla o stradă Petöfi și o statuie a scriitorului (detalii în Wapedia) – ba există și un asteroid Petöfi! Dacă s-ar încerca, în Transilvania, o recenzare a școlilor, grădinițelor, caselor de cultură, cinematografelor cu numele Petöfi, se va constata că-s mult mai numeroase de cele denumite Eminescu! Ca să nu mai vorbim despre faptul că statui ale lui Petöfi aflăm în toată lumea, de la Baltimore și Cleveland la Bratislava, că străzi Petöfi găsim și-n Italia (Rimini) și-n România, că o Bibliotecă Petöfi funcționează la Buffalo, New York etc. etc. Dacă, la noi, Colecția „Eminesciana” a fost înființată în 1971 și abia-și mai duce zilele, maghiarii au creat, cu multe decenii înainte Biblioteca Petöfi („Petöfi Könyvtár”), iar prima ediție de Opere, în șase volume, a apărut la Pesta încă în 1896. Poezia lui Petöfi încă nu s-au gândit vecinii noștri, cel puțin deocamdată, s-o recitească în cheie minimalizatoare; făcând obligatoria raportare la epocă, îi arată aceeași prețuire lucidă din totdeauna, la care adaugă respectul față de biografia de luptător pentru apărarea intereselor națiunii ungare (…naționalist, adică).
Toate cele de mai sus pot funcționa în cazul Petöfi, dar devin culpe când este vorba de Eminescu, declarat de conaționali ai săi „antidemocrat, nul, reacționar, fără lecturi, violent, incorect politic, proto-legionar, complet demodat, rizibil” și nici într-un caz „poet național”, fiindcă, odată cu intrarea în Europa, am ieșit de sub zodia naționalismului, care… nu-i profund (!) Pour la bonne bouche, îmi imaginez cu câtă fericită înverșunare s-ar arunca alde Cernăianu asupra ultimului episod din viața lui Petöfi. Care, certat cu guvernul și pedepsit de armată, dispare fără urmă după bătălia de lângă Sighișoara (iulie 1848). Precis că a fost vorba de o cabală și de un asasinat politic! Parcă-l văd pe bocciul ex-teleast Gheorghe ținând în palmă creerul lui Petöfi…