La drumul mare!

Dintre cele peste 1.500 de tablete câte am semnat de-a lungul anilor în paginile acestui cotidian, titulatura „Să vezi și să nu crezi!” se potrivește peste poate de evident, până în pragul incredibilului, prezentei. Nu va fi vorba doar despre hoție la drumul mare – cu asta ne-am obișnuit de mult – ci despre efortul organizat (și-n formă continuată) de a ascunde gunoiul sub preș, de a „pune batista pe țambal” și de a salva cu orice preț niște infractori avizi de onoruri și funcții nemeritate, cocoțați la conducerea unor instituții a căror menire ar fi tocmai apărarea legalității, slujirea adevărului și stăvilirea infracționalității!
La Editura Humanitas a apărut recent o carte care, iertată fie-mi exprimarea, pur și simplu „te bagă-n boale” și te face să visezi urât noaptea! Se intitulează „Fabrica de doctorate, sau cum se surpă fundamentele unei nații” și-i rezultatul unui extrem de curajos demers personal al gazetăriței independente Emilia Șercan. Numai prin filmele de aventuri mai întâlnești astfel de personaje ce cutează de unele singure să se ia la trântă cu un sistem corupt și abuziv, urmându-și cu obstinație misia autoimpusă și expunându-se unor represalii care, din America Latină până-n Rusia și-n țările Asiei, ajung chiar și la asasinatul „preventiv”. Cu speranța unei „captatio benevolentia”, Emiliei Șercan i s-au făcut tentante propuneri de accedere în funcții politice și publice bănoase, doar pentru ea și ad-hoc inventate; când s-a văzut că nu ține, a fost amenințată deschis, i s-au pus sumedenie de piedici în derularea investigației și, totuși, până la urmă a izbutit să clatine din temelii o organizație infracțională care, pe bună dreptate consideră Liiceanu, nu-i altceva decât o „abjecție în formă continuată”, capabilă să primejduiască înseși fundamentele morale ale unei nații – câte și cum românilor le-au mai rămas. Este vorba despre acordarea (mai bine zis acapararea) titlului de doctor în științe prin fraudă, dar și despre protejarea ulterioară cu orice preț a infractorilor.
Fondul chestiunii îl exprimă limpede câteva cifre: până în 1990, vreme de aproape un secol, universitățile noastre au acordat, în medie, 16 titluri de doctor pe an. În cei 27 de ani pe care cu onoare și sudoare i-am parcurs de la Revoluție și până azi, în România s-au acordat 67.000 de diplome doctorale, câte 2.481 în fiecare an!! Fericită țară cu asemenea nemaipomenită recoltă de excelență în științe! Și-i de-a dreptul miraculos, câtă vreme România alocă doar 0,38% din PIB pentru cercetare și dezvoltare, mult sub media UE! Cartea Emiliei Șercan se preocupă doar de o latură a scârbavnicei chestiuni – „școlile doctorale” de pe lângă Academia SRI și Academia de Poliție, dar grosul patalamalelor de doctor l-a furnizat, în România, sumedenia de universități „civile”, mai ales cele private, ieșite ca ciupercile după ploaie din 1989 încoace.
O cercetare a acestei enorme producții „doctorale” de masă întreprinsă cu insistența, exactitatea și acuratețea științifică probate de Șercan ar fi pur și simplu distrugătoare pentru întreg mediul universitar-academic, cu consecințe greu de închipuit. Mă tem că n-o s-o cuteze niciodată nimeni! Cine fură scrie-n carte; nici nu mai menționez aici nume; boala s-a prefirat și de jos în sus, și de sus în jos, ajungând să afecteze grav un viceprim-ministru doctor pe furate. Ca-n biologie, unde se vorbește despre sciziparitate, parameciul înmulțindu-se prin repetată diviziune, nou doctor în științe (care nici nu există: de când e „ordinea publică” știință?), profesorul universitar ce n-a predat în viața lui o oră de curs produce la rându-i doctori de mucava pe bandă rulantă. Comisiile sunt aproape totdeauna aceleași, sistemul funcționează, infractorii se protejează între ei, iar CNATCDU se străduiește cât poate să înlăture îndoielile privind autenticitatea prestației științifice „originale”…
Cum se fură? Ca-n codru! Fără nici o precauție, de la morți și de la vii, cu tot cu greșelile din textul original, cu tot cu notele din subsol („Apud” devine prenume și-i citat ca atare în lista autorilor cercetați!), se fură inclusiv din cărțile coordonatorului tezei (care, ori e complice, ori n-a citit manuscrisul) și, la o eventuală contestare a originalității, se invocă argumentul hilar potrivit căruia la data efectuării cercetării altele erau normele privind plagiatul (de fapt, neschimbate de la Homer încoace!).
Absolut de neînțeles rămâne atitudinea Procuraturii: în 2007 a fost emis Ordinul nr. 365 care obligă doctorandul să declare pe propria-i răspundere că teza este rodul unei cercetări originale. Mai toți cei menționați în cartea Emiliei Șercan au semnat respectiva declarație. Delictul de fals în acte publice este cât se poate de evident – doar Parchetul nu-l observă. Cei care și-au furat doctoratul au primit 15% în plus la retribuție, mulți dintre ei au încasat burse doctorale și, în prezent, dețin funcții și onoruri obținute în baza unei diplome întemeiată pe fals. Și nimeni nu strigă „DNA / Să vină să vă ia!”