La Doctor…

… cu computerul. L-am tăbârcit în brațe, așa cum am dus pisica la veterinar. Specialistul (voce gravă la telefon, fețișoară de puști de zici că nu-i vorba de una și aceeași persoană) îmi face loc, printre fire și șuruburi, pe un scaun din atelierul – ca să nu zic laboratorul – plin de monitoare pâlpâitoare, calculatoare autopsiate, prize, surse, căști, șurubelnițe, piese disparate, vrafuri de hârțoage și numai maestrul tranzistoarelor știe să circule prin încăpere fără să agațe și să dărâme. Cald. Îl rog să dea drumul la aer condiționat. „Desigur, da’ unde-i telecomanda?” Începe căutarea. Pe mese, sub mese, printre dosare, în spatele dulapurilor – nu-i. „A, iată mobilul colegului. Uneori, când pleacă, ia acasă telecomanda în loc de telefon.” Convenim să rămână ușa deschisă. E vineri după amiaza, numai noi în toată clădirea, cum e mai bine. Calculatorul meu e virusat. Villon ura de moarte crâșmarii care toarnă apă-n vin. Eu, reprezentant al veacului XXI, i-aș strânge de gât pe șmecherii care vâră tot soiul de porcării în nevinovatele calculatoare ale simplilor cetățeni, dar mai întâi i-aș băga cu degetele în priză și i-aș pune să înghită grămăjoara de șurubele, cu șurubelnița în cruce cu tot! Explic doctorului de gardă că virușii ca virușii, ștergem tot, instalăm programele la loc, dar ce mă fac, nenorocire, în memorie am salvată jumătate dintr-un nou roman. Băiatul înțelege ce pierdere enormă ar fi pentru umanitate dispariția acestui text inedit și hotărăște: „Îl copiem pe CD. Dăm afară hard discul și scoatem romanul pe alt PC. Greu, dar se poate. Vreți să vă rămână și PKZIP.EXE? Sau aveți ARJ.EXE?” De aici încolo, dialogul începe să șchiopăteze. Mi se cer detalii: „Să fie smkdy26 cu regiștrii UMOZ66, și să rămână executabilii 39PPW?” Drept să vă spun…
Atunci, mcdmwim is flemdcr op op smart. (N-a zis chiar așa, dar asta am înțeles eu.) Să știți că nu ne atingem de protocolul TCP. Macmids sfix tronq bubux. Vasvax pompadus putinex sfax țanc. Se face!
Aduce alt computer, îl eviscerează în doi timpi și trei mișcări. Ca un novice ce sunt, mă uimește hăul din cutia fermecată (ar fi loc să crești porumbei!), apoi, cutez: „Chiar credeți că se rezolvă?” „Musai, dacă-i vorba de un roman! Numai că, așa cum se vede, hardul ăstălalt e de pe timpul XT-urilor, e-un PC-AT-286, nu-l suferă al dumneavoastră, aveți PC modern.” Alt computer este așezat pe altar și-și etalează mățăraia electronică. „Nu vrea nici asta. O să încercăm cu-n Quantum, ori Seagate, ori Western Union. Poate și cu un Maxtor ori Fujitsu. Cababiba sfârxx xarf bingo mâțamea cordefete bam. (N-a zis chiar așa, dar…) Caută, prin vraful de facturi, urma unui hard-disc compatibil. Iată-l. Apare, nu știu de unde, alt computer. Dezasamblare accelerată. Sârme. Piese. Abia acum, când mi-au mai trecut emoțiile, simt că mă înțeapă ceva din tăblia scaunului. „V-ați așezat pe o placă video. N-are nimic, e-o vechitură, EVA sau VGA, așa ceva. Apropo: aveți draiverele?” Cu umilință, recunosc: n-am (ce-or fi alea?) Începe căutarea pe internet. Le găsește prin China. Vin de la Shangai cât ai zice pește. După vreo trei ceasuri, pe podea e-o piramidă de drăcovenii și carcase ce lucesc straniu în ritmul dictat de schimbarea imaginilor ce dansează pe ecranul monitoarelor mai ceva ca fluturii din Harry Potter. Într-un târziu, primesc discul cu romanul cadou: s-a salvat un viitor Nobel! Pup DVD-ul. Reasamblat, computerul meu își recapătă demnitatea și misterul. Îl întreb pe magistru pe ce post e încadrat.
N-au computerist în schemă. Muncitor necalificat.
Unde ai învățat, dom’le, toate astea?
Singur le-am învățat.
Am toată admirația pentru acești tineri nemaipomeniți. La vârsta lor, mâncam semințe la bariera de la Ițcani.