La cuvinte grele, precumpănitor! Am privit cu ochi de suporter meciul fetelor de la Oltchim, așa că analiza tehnico-tactică o las în seama altora mai pricepuți. Din păcate, constat iarăși că lunecăm prea lesne dintr-o extremă în alta. Deja fetele nu mai sunt galactice (poate pentru că nici nu fuseseră?!), ci primadone! Mă întreb dacă nu putem trăi firesc, la intensitate neamplificată artificial, evenimentele cu care suntem contemporani. Chiar trebuie mereu să ne distrăm „la maxim” sau să ne disprețuim total neconstructiv unii pe alții?! Ce vor face politrucii noștri acum, cei care vroiau să se asocieze cu o mare victorie, vor da bir cu fugiții sau vor rămâne să-și ia rația de înjurături, mai ales după anunțarea unor măsuri cinice care ne vor întoarce în prăpastia anilor ’90? Scurtă paranteză antictiză – una e să slăbești pentru că îți propui conștient asta, pentru că realizezi obezitatea, și cu totul alta să slăbești de nevoie, de sărăcie. De obicei, ultima variantă vine când este prea târziu și e percepută ca o dramă. Oarecum legat de asta, să nu uităm o anomalie economică în privința Oltchimului, echipă și combinat. Echipa este susținută financiar de combinatul care în mod normal nu-și putea permite acest lucru! Este doar o problemă de mândrie locală, care însă nu le poate ține de foame celor disponibilizați.
Dintru început, comentatorii finalei au sărit calul cu exaltarea. Cică finalaLligii Campionilor, la care ne dădeau ocazia să asistăm, ar fi cel mai important eveniment sportiv de după Revoluție!! Hai să fim serioși, nici măcar n-a fost cel mai important din handbalul feminin, să nu uităm că tot fetele noastre au disputat o finală de campionat mondial acum câțiva ani. Înțeleg că fiecare încearcă să tragă spuza audienței pe turta lui, dar puțin simț al măsurii n-ar strica. Superlative a meritat, într-adevăr, portărița Paula Ungureanu, cea care ne-a arătat nouă, celor cu fotbalul pe pâine, câtă acoperire poate avea expresia „a respinge cu piciorul, ca la handbal”! Blocajul din repriza secundă, în primul rând psihic, al celorlalte fete mi s-a relevat la o repunere de la centrul terenului, după gol primit, când pur și simplu s-a greșit repunerea din punct de vedere tehnic! Cu toată necunoașterea mea, tot îmi e clar că acest moment al jocului ține de banalul banalului și are frecvența de apariție a unui autocoș, așa cum am văzut nu demult un exemplu chiar în NBA. Tot în repriza secundă am simțit un sentiment contradictoriu, de admirație sportivă și respingere estetică, odată cu ieșirea la rampă a Bojanei Popovic, care, cu mânecile ridicate până la umeri, aducea cu Rambo printre fetele noastre, cu toate avantajele și neajunsurile acestei comparații…
Ca o concluzie, mi-aș dori să nu fim prea drastici. Să nu uităm că handbalul feminin este singurul sport de echipă în care mai contăm, că doar prin el mai suntem prezenți pe la Olimpiade sau prin turnee finale. Înainte de a le reproșa că nu pot fi chiar cele mai bune, să ne uităm spre alte ramuri sportive sau chiar spre noi. Mai merită să întindem mâna după piatră?
