În cele câteva zile bune cât am stat, în luna martie, la Paris, am avut ocazia să mă confrunt, printre alte priveliști de neuitat, și cu ultima stratagemă a tuciuriilor din subordinea lui Mădălin violonistul, plecați de la noi ca să fraierească lumea și, implicit, să facă de râs România.
În centrul Parisului, în gurile de metrou, în Gara de Nord și în general oriunde se face simțită o forfotă umană mai importantă, apăreau ca din senin și negricioșii români, cu niște tabele în mână. Puneau ochii pe oricine părea mai cu dare de mână și se țineau scai de el, implorându-l să cotizeze cu ceva lovele, de preferință cât mai multe.
Numai că actul lor de a cerși nu întrebuința graiul, care oricum ar fi fost inutil, milogii nefiind în stare să zică pe franceză nici măcar “bonjur madam, jhe maphel Shafta sau Zhabăloșel. Nu, ei cerșeau prin semne, dând din mâini și trăgând de colțurile gurii ca de o bucată de cauciuc. Pozau, vezi doamne, în surdomuți care aveau nevoie de fonduri pentru organizațiile lor. Asta și voiau să zică tabelele pe care le purtau în mână, să cotizezi pentru binele lor, al surdomuților, care-s atâta de marginalizați, că-s siliți să se refugieze tocmai la Paris. Dar totul nu era decât o fraiereală de doi eurocenți, la care puțină lume punea botul.
M-au ginit și pe mine în Gara de Nord, unde așteptam TGV-ul spre Liège, cărând dupe mine un valizoi cât o garsonieră. M-au tras de pulpana hainei mai să mi-o rupă, arătându-mi tabelele unde urma să fiu înscris, după ce aș fi scos bănuțul. Dar m-am scuturat de ei ca de cel mai jegos praf, zicându-le câteva pe limba maternă.
Vizibil înseninat la auzul înjurăturilor mele, un nepot de-al lui Mădălin Voicu m-a privit cu duioșie, ca pe un văr de-al doilea, apoi le-a zis celorlalți:
– Lhăsațhi-l pe hăsta în phace, că he român cha noi !
Cu tot respectul pe care îl am pentru integrarea minorităților și pentru celelalte valori europene, am fost nevoit să-l contrazic.
Da, oi fi eu român, dar nu-s ca voi.
Punct.
