La ce ne putem aștepta

Nimic mai urât decât un campionat mondial de fotbal la care să privești ca la „Hamlet” sau „Lacul Lebedelor”. Adică fără să te implici sentimental, fără să suferi ca prostul când ai tăi sunt conduși sau pierd, fără să urli ca dementul când înscriu sau câștigă. Om fi noi europeni sau chiar planetari, dar să ții cu alții cum ții cu ai tăi nu se poate. Eu țin cu Brazilia de când mă știu, dar când a fost să joace, la Guadalajara, în ’70, România cu Brazilia, doar nu credeți că aș fi putut ține cu Pele, Jairzinho sau Rivelino, și nu cu Dinu, Dumitrache și Lucescu. Mai sunt, așadar, 2 zile până începe spectacolul la care noi avem doar rol de privitori, nu de suporteri, și zău că mă încearcă mai puțin entuziasm decât la un Real – Barcelona în Primera Division. Mă aștept ca măcar în faza grupelor să nu fie surprize, calificarea întâmplătoare a vreunei echipe din eșaloanele 3-4 ale fotbalului mondial părându-mi-se aproape imposibilă, în condițiile în care urnele valorice din care s-au extras grupele asigură culoarul potrivit cui se cuvine. După ce am urmărit cam toate amicalele televizate (mai puțin cele de pe Dolce, motiv pentru care nu am văzut Brazilia decât în rezumate), pot spune doar că ar fi o ediție de World Cup mai echilibrată decât toate, ba și la un nivel destul de coborât. Pe ce mă bazez? Păi, în primul rând, pe faptul că fotbaliștii importanți, cei care „fac diferența”, sunt probabil mai obosiți ca oricând. Niciodată în istoria competiției nu cred că startul s-a dat la nici trei săptămâni de la cea mai importantă finală la nivel de club, cea a Champions League. Când să se fi refăcut cei prezenți acolo și care sunt piese de bază în naționalele Spaniei, Franței, Portugaliei, toate cu pretenții justificate la titlul suprem? Din acest punct de vedere Brazilia pornește cu un avantaj considerabil, acolo tot programul fiind alcătuit pentru a asigura jucătorilor și maximum de refacere, și maximum de pregătire pentru atingerea scopului la care nu există alternativă: titlul suprem.