Lucra cândva, într-un post politic de răspundere dintr-un județ moldav, un anume tovarăș X. Marțea avea zi de audiențe. Cei cu cereri de viză respinse veneau să se plângă la forța conducătoare. Primeau un răspuns-stas: „Vreți la Paris? Dar România o cunoașteți? La Cavnic, ați fost?”. Se bănuia că X era originar de prin zona Cavnic, altfel greu de înțeles de ce propunea drept alternativă a unui voiaj către Paris călătoria spre măruntul orășel din munții Gutâi. Oricum, „argumentul” se folclorizase și circula ca o butadă a resemnării: „dom`le, câtă vreme n-am fost la Cavnic…” Recunosc, cu mare întârziere, după ce am tot hălăduit prin lume, m-am învrednicit să ajung și la Cavnic. O simțeam ca un fel de obligație: păi, ce fel de român voi fi fiind, dacă la Hong Kong am fost și la Cavnic, nu?
Se ajunge destul de greu (proaste-s drumurile în Maramureș!) în curmătura dintre vârfurile Mogoșa, Hija și Rotunda, dar, într-adevăr, se merită: orășelul e spectaculos și, în bună măsură, unic la noi: fiind înșirat pe verticală între altitudinile 1050 și 550, s-a construit în trepte. Ca bulgărescul Târnovo, unde poarta vecinului e la nivelul acoperișului casei tale. În scriptele oficiale, Cavnicului i se acordă rang modest: polarizare de grad II în regiunea de dezvoltare nord-est, adicătelea nu (mai) iese cu nimic în evidență. Dacă ar fi să atragă prin cevașilea, atunci e de amintit faptul că-i polul zăpezii în Maramureș. Deci, poftiți la schi. Că altceva…
Beau cafeaua undeva, lângă discoteca El Stefano și, repede, aflu mai multe despre Cavnic decât din toate Wikipediile internetului. Băiatul de la bar se apleacă și mă întreabă șoptit dacă nu vreau flori de mină. Nu, nu vreau. Atunci, poate m-ar interesa o „prietenă”? Garantată și curată, răspunde el de asta… Într-o așezare de șomeri cu 5.000 de locuitori, străinul este repede dibuit, urmând a fi inclus, dacă se poate profitabil pentru urbe, între puținele oportunități ale momentului. Nici n-apuc să răspund, când se așează un neinvitat pe scăunelul alăturat de la bar (restul locantei era gol). Abia după ce-și mută aici cutia de bere întreabă „permiteți?” Are vreo 50 de ani, e înalt, subțire, cărunt și cu o anume solemnitate în gestică, de zici că-i pastor, ori predicator.
Mă-ntreb ce are de gând să-mi plaseze. Dar nu – pare un localnic ce-și iubește urbea și se simte dator s-o pună în evidență. Aflu că jumătate din locuitorii Cavnicului sunt pensionari. Alții, mulți, trăiesc din ajutorul social și alocația copiilor. Îi pare rău că, în 1990, l-a huiduit pe Petre Roman, când fostul prim-ministru a spus „Voi, cei din minerit, ne costați mai mult dacă munciți”. Crede că, de fapt, Roman avea dreptate. Ceea ce reproșează politicienilor nu-s puseurile de sinceritate, ci incapacitatea de a oferi soluții pentru zonele pârjolite de șomaj după închiderea minelor. „Slujbe, aici, mai sunt doar în învățământ și la Spitalul de Psihiatrie. Nici una liberă.” Iar spitalul, clădire modernă, cu cinci niveluri, construită în 2004, ba se desființează, ba se unifică, ba devine secție, ba rămâne fără paturi… Și-i mai necesar ca oricând, fiindcă după desființarea mineritului a crescut incredibil, mult peste media națională, numărul depresiilor. În asta ar consta, de fapt, sprijinul Guvernului: na-vă spital de psihiatrie modern, dacă vă copleșesc belelele șomajului! Măcar p-ăsta nu-l desființați!…
Amicul nechemat clipește des (pare un tic de nestăpânit) și-mi arată un afiș-anunț lipit cu scotch – „Ar mai fi de lucru, dar…” Citesc: Firma Bellaria Models „angajează fete pentru Italia, fără taxe sau comision. Bilete de avion și cazarea asigurate”… Până la urmă, am acceptat invitația amicului ad-hoc și vizităm împreună ruinele Logolda. Zidiri din veacul XIX, potopite de buruian, pe alocuri arătând a adevărată cetate. Cine să mai știe că aici a funcționat prima topitorie de aur din Europa care a aplicat tehnologia separării minereurilor prin cianurare? Nu știu dacă-i argument pro sau contra în disputa cronică Roșia Montană, dar, oricum, se cuvine avut în vedere: am fost primii. Fi-vom și ultimii?…
Se înserează. Orașul amorțit Cavnic dă senzația că hibernează în plină vară. Ciudatul domn care mi-a fost ghid a mutat discuția într-o zonă total neașteptată: vrea să știe cum a făcut de-a slăbit Nicoleta Luciu. Evident, habar n-am. Își privește ceasul și pleacă fără a-și lua la revedere. Pășește drept și demn pe cărarea abruptă ce urcă spre Spitalul de Psihiatrie. Lucrează acolo? Sau…
