La Casa Albă, întâlnire neprogramată cu scottish-terrierii lui Bush

La Casa Albă nici măcar în centrul de presă nu poți intra fără să stai la rând, dar, dacă ești norocos, după o oră de așteptare sub un soare nemilos, te poți întâlni, chiar lângă punctul prin care se face aprovizionarea reședinței, cu cei doi câini ai președintelui Bush.
Ca să ai ocazia, ca ziarist, să intri în Biroul Oval al Casei Albe și să asiști, fie chiar și pentru mai puțin de un sfert de oră, trebuie să treci nu doar prin calvarul a 10 ore de zbor sau al “security-check”-urilor care unui român i-ar putea părea exagerate, dar, dacă ai ghinionul de a vizita Washingtonul pe timpul verii, trebuie să suporți cu destoinicie și căldura sufocantă.
Temperatura, vara, la Washington, este în jurul a 30 de grade celsius dar, din cauza umidității ridicate, întregul oraș pare, pentru cel nefamiliarizat și neadaptat, o saună imensă, în aer liber.
Ca să intri la Casa Albă, chiar și cu „appointment”, ca ziarist care îl însoțește pe Traian Băsescu, trebuie să stai, o bună perioadă de timp, la poarta Casei Albe, până sosește ofițerul de presă care trebuie să preia grupul jurnaliștilor.
După jumătate de oră de așteptare, ești deja transpirat ca și cum ziua nu ar fi abia la început, ci pe sfârșite. Mai aștepți apoi ca personalul de securitate să controleze, cu ajutorul unui câine special antrenat, camerele foto, videocamerele, reportofoanele și laptop-urile.
Într-un final, ajungi să treci de poarta Casei Albe, unde ești întâmpinat și preluat de un ofițer de presă al Departamentului de stat devenit deja celebru în tagma jurnaliștilor și despre care aproape toți ziariștii români care au mai vizitat reședința președinților americani au scris reportaje: Mary Masserini, care tocmai a împlinit 80 de ani pe 17 iulie.
Protocolul este foarte strict : până când îți este permis să îți preiei echipamentele lăsate în prealabil la verificat, trebuie să aștepți într-un spațiu limitat. Dacă te abați totuși de la linia „roșie” trasată imaginar de Mary, ea are grijă să te readucă, printr-un amestec subtil între intransigență și afabilitate, înapoi în spațiu. Nu poți să nu ții cont de avertismentele lui Mary, mai ales și dacă te uiți la bastonul cu care își sprijină vârsta și pe care uneori îl agită amenințător în aer.
Și pentru că soarele te bate năucitor în cap, Marr mută grupul de presă câțiva metri, mai la umbră, dar în același condiții stricte. Într-un final, din metru în metru, ne apropiem de centrul de presă al Casei Albe. Nu putem însă intra deocamdată, ne spune ofițerul de presă răspunzător de grupul nostru (Willodeen Davis), întrucât înăuntru se desfășoară un „briefing”.
Răbdători, ne punem pe așteptat, deciși să înfruntăm în continuare zăpușeala. Nu cu prea mult succes, și Mary, văzându-ne cum ne chinuim sub căldura înnăbușitoare, ne mută iar, câțiva metri, pe aleea Centrului de presă, într-un loc vag umbros.
Ajungem, acum, chiar lângă locul prin care se face aprovizionarea Casei Albe. Vedem personalul auxiliar al reședinței cum spală diverse obiecte, manipulatori cărând cutii, muncitori plini de praf, tehnicieni și alți lucrători echipați cu șurubelnițe și alte unelte intrând și ieșind din curtea de la demisolul Casei Albe. Jeturile sprintene de apă cu care sunt spălate diverse obiecte ne atrag privirile ca un magnet, întrucât, nepreveniți că vom avea de înfruntat ceva vreme acest purgatoriu inedit, nu ne luaserăm și apă la noi.
Însă nici aici nu ne putem desfășura în voie. Ca să nu încurcăm „traficul”, trebuie să stăm aliniați lângă unul dintre pereți. „A truck is comming, a truck is comming!” ne avertizează Willodeen, astfel încât suntem nevoiți să ne retragem de pe aleea îngustă care ducea la punctul de aprovizionare al Casei Albe. Ajungem astfel chiar în curtea mică a acestei aripi destinate aprovizionării, printre stive de cutii, pachete și alte materiale, printre oamenii care descărcau din camionul respectiv înălbitor, cutii cu pahare și farfurii, sare și alte produse de bucătărie.
Totuși, nu ne plângem : nu ajungi să arunci în fiecare zi o privire în interiorul mai puțin expus al Casei Albe. Ba chiar, parcă pentru a ne recompensa supliciul suportat vreme de o oră sub un soare năucitor, avem și norocul de a ne „întâlni” cu cei doi scottish terrier-i ai președintelui George W. Bush, scoși „la aer” de un angajat al reședinție prezidențiale.
Aparatele foto și camerele își revin brusc din letargie, câutând să îi imortalizeze pe Barney și pe Miss Beazley, două mogâldețe negre, blânde și neimpresionate de grupul de ziariști veniți tocmai de pe cealalată parte a oceanului.
Apariția câinilor președintelui Bush este și un semnal că așteptarea noastră este pe sfârșite. Grăbiți de Willodeen, luăm pe fugă ultimele cadre și imagini cu Barney și Miss Beazley, riscând, la propriu, să-i călcăm în picioare din cauza camionului care mai lăsa doar un metru liber pe aleea care ducea spre centrul de presă.
După o oră petrecută în soare, puteam intra în sfârșit. Președintele Traian Băsescu urma să sosească, într-un sfert de oră, la Casa Albă.
Pentru noi, ziua, practic, abia începea.
Corespondență de la trimisul MEDIAFAX la Washington, Florin Ciolac