La bunici

Când mergeam în vizită anunțată, pe bunicul Dimitrie îl găseam întotdeauna așteptându-ne în poartă, cu ținuta pusă la punct, îmbrăcat cu costum „nemțesc”, sau, dacă era vremea călduroasă, numai cu pantalonii de cangard cafeniu și cu vesta strânsă cu cataramă la spate, închisă la toți nasturii („îmbumbată” cum spunea el), purtând una din cravatele lui monocolore, cu buline mărunte-mărunte, înnodată cu grijă sub gulerul tare al cămășii. Când mă îmbrățișa și mă săruta zgâriindu-mă cu mustața-i țepoasă, tunsă scurt, englezește, “pe buză”, simțeam mirosul pătrunzător de levănțică (pe care bunica Maria o așeza, în buchete legate cu fire colorate de lînă, în sertarele și pe rafturile dulapului cu lenjerie) și de tutun de la țigaretele fără filtru, pe care le fuma tacticos cu “șpițul” cioplit din lemn de cireș. La buzunarul vestei îi atîrna lanțul ceasornicului cu capac aurit, pe care-l rugam adesea să mi-l arate privindu-l ca pe o mare minunăție, fascinat fiind de scena gravată pe capac, cu câțiva militari călări grupați la marginea unei păduri. Ceasul, pe care îl primise cu multe decenii în urmă, când absolvise Școala de ofițeri de cavalerie, funcționa cu exactitate, bunicul având grijă zilnic să-l “întoarcă” și să-i potrivească “țaigărele” (acele arătătoare) pe când asculta atent radioul. Bunica ne întâmpina în veranda cu mobilier împletit din nuiele, unde se lua de obicei masa și unde așteptam nerăbdător să-mi primesc farfurioara cu dulceață, de nuci sau de vișine, și paharul cu apă rece de la fântână. Veranda era teritoriul de necontestat al lui Bubi, Cairn Terrier-ul colțos pe care trebuia să-l…respect fiindcă mi se spusese că era cu un an mai mare ca mine. Bubi era și stăpînul absolut al curții și nimeni nu putea trece dincolo de poartă fără să se expună atacului său direct și vijelios. În prezența bunicilor însă, deși rânjea amenințător, nu riscai să fii “compostat” întrucât asculta smerit de cuvântul lor. Curtea, mărginită pe de-o parte de gardul grădinii, de-a lungul căruia se înșiruiau tufișuri de rebize și coacăze, se întindea pînă la “casa cea veche”, o construcție făcută în întregime din lemn, cu numai două încăperi, acoperită cu draniță, în care-am prins-o încă locuind, în primii ani ai copilăriei, pe străbunica, tot Maria și ea. Păstrez despre ea doar amintirea vagă a unei ființe mărunte și cârcotașe, cu haine cernite, îmbrobodită cu un tulpan negru, cu franjuri lungi, care mă urmărea cu privirea și se răstea la mine atunci când încercam să mă urc în părul “chetros” care creștea în colțul casei și, mișcându-se cătinel, schița gestul de-a mă atinge cu bastonul atunci când strigam după ea “baba”. De la poartă, pe stânga, în fața casei, era grădina cu flori care, din primăvară, cînd era plină de narcise și lăcrămioare, apoi de liliac, de catifelate gura leului și ochiul boului multicolore, și pînă toamna tîrziu, cînd tufele de dalii și crizanteme își etalau povara de floare, era un rai continuu și bâzâitor de albine, de care bunicul se îngrijea în cei câțiva stupi înșiruiți de cealaltă parte a gardului. Casa, cu ferestrele către stradă, avea, pe laterala dinspre curte, veranda cea mare, cu geamurile acoperite de frunziș des de iederă. Îndărătul geamurilor umbrite, vara era o răcoare plăcută iar bunica, așezată pe unul dintre fotoliile de nuiele, croșeta vegheată de tot mai puțin atentul și bătrînul Bubi. Singurul personaj, care nu-i scăpa niciodată din vedere clonțatului, era factorul poștal care, cu prudența celui pățit, nu intra în ogradă, ci striga din stradă zăngănind mânerul metalic al porții. Atunci Bubi țâșnea din verandă, se strecura pe ușă coborând scările de la intrare și, cu lătratul lui nervos și icnit, se repezea la poartă rânjindu-și colții printre ostrețele gardului. (Fragment din volumul de amintiri retro-nostalgice „Mistagogia penumbrei”)