La bulivar, birjar!

De câte ori ajung prin Suceava, trec și pe la gara Ițcani, de care mă leagă sumedenie dintre amintirile copilăriei. Din regina gărilor bucovinene (avea, cândva, fotolii de pluș roșu în sala de așteptare clasa I-a, tavane pictate, Oficiu vamal cu gratii, două restaurante, sală de protocol, ba chiar și cinematograf!) a ajuns, după pierderea statutului frontalier și, mai târziu, prin devierea liniei spre Dorne direct din Burdujeni, un soi de paria ruinat al căilor ferate. La sfârșitul lui august, am văzut semne că s-ar fi început lucrările de refacere: s-au scos geamurile și cercevelele. Sper să prind ziua când vor fi puse cele noi! Peronul fiind absolut pustiu, am fost considerat, probabil, suspect, și un individ ieșit de nu știu unde m-a întâmpinat sever cu întrebarea „Căutați de cineva?” Altfel spus, „ce cauți dumneata pe-aici?” I-auzi întrebare într-o gară! Caut amintirile – i-aș fi putut răspunde, dar m-ar fi bănuit și mai abitir de spionare a stării șantierului pustiu; mă rog, era-ntr-o sâmbătă. Mai păstrez pe retină, din anii 45-50, imaginea șirului de trăsuri negre ce tivea spatele gării dintr-un capăt în celălalt. Într-o vreme, Suceava chiar a avut gară: linia pornea din Ițcani, trecea râul, urca pe „strek” și ajungea până aproape de Arini (Areni?). Desființându-se, a oferit dulce pâine birjarilor – breaslă acum complet dispărută. Își trage numele de la „birja”, care, în limba rusă, înseamnă „bursa”: la Petersburg, „căprașii” își așteptau clienții la sediul lor central din fața Bursei. „Scopiții” și „Muscalii” au ajuns în Țările Române încă de la 1828; n-au avut chiar viață ușoară, fiindcă profesia își avea rigorile ei. O lege din 1868, de inspirație belgiană, statua că „Nimeni nu e volnic să conducă trăsura fără livret”. Care putea fi suspendat: în ianuarie 1933, la Oradea, birjarul Făcăleț, „căpraș pe trăsura nr. 42”, a fost tras pe dreapta pentru trei zile fiindcă „a fost găsit beat pe capra trăsurii”. Poliția organiza, o dată la doi ani, verificarea stării birjei și atelajului („orice trăsură cu cai în stare de slăbire se va opri de a mai circula”) – de unde s-a inspirat, probabil, și ITP-ul veacului XXI. Toate atelajele aveau număr afișat la vedere, care depunea mărturie despre rangul „căprașului”. La Brașov, președintele breslei, Nicolae Purcărea, zis „Lingură”, avea trăsura cu numărul 1 – la fel și la Craiova, Arad, Pitești (n-aveau prea bun renume birjarii din Pitești, considerați „bețivi, recalcitranți, țepari”). La Iași era în mare cinste birjarul Capro, și el cu nr. 1: îmbrăcat „într-o frumoasă mantie rusască de culoare verde, strânsă la șolduri, și cu brâu roș”. Avea cai focoși și era singurul autorizat să-l ducă pe prefectul de poliție Iorgu Lățescu atunci când pornea în urmărirea birjelor ce depășeau „iuțeala îngăduită”. La Oradea, întreaga breaslă era examinată în fiecare an „pentru știința regulelor și cunoașterea străzilor”. Azi alegem, după cum ne țin băierile pungilor, între Logan și Volkswagen. Opțiunile în ce privește marca birjei oscilau, pe vremuri, între „Lorenz” și „Victoria”, calești de fabricație austriacă. Rudolf Șuțu spune că trăsurile ieșenilor înstăriți erau „totdeauna în cea mai bună stare, cu alămurile și nichelurile strălucitoare, vizitiul într-o livrea frumoasă și îmbrăcat cu mult gust; hamurile, de la hămurarii cei mai de seamă din Viena”. Cortegiile nunților de azi se străduiesc să iasă în evidență prin stridența claxoanelor și naivitatea de prost gust a păpușilor lipite cu scotch de capota mașinilor. Altădată se practicau extravaganțe mai moțate: la nunta colonelului Keșcu (fiica sa, Natalia, avea să devină regină a Serbiei!), sania (era iulie!), în formă de scoică, a fost trasă de șase cerbi cu coarnele aurite (!) și aluneca deasupra unei pături groase de zahăr pisat (!), pe care, după trecerea cortegiului, s-au repezit să-l adune privitorii gură-cască de pe traseul conac-biserică. A te afla în trăsura mânată de un birjar vestit era un însemn al bunăstării clientului. Scapetele Mișa avea echipajul cel mai luxos. Confratele său întru meserie și credință, Nicu Nanu, era respectat și disputat fiindcă îl plimbase prin Iași pe regele Ferdinand… O cursă costa, la Iași, 1 leu din centru și până la tăpșanul din capătul Copoului – strada încă nu exista, s-a tăiat abia în 1851, era un câmp verde, repede colbăit de întrecerea vijelioaselor echipaje… Pretutindeni, birjarii au fost repede concurați de primele autobuze: la Suceava, de prin 1953, circula (când circula) un hârb ce fusese, în tinerețe, Mercedes. Totdeauna supraîncărcat, când să urce panta de sub Zamca, se poticnea, suspina, se stropșea și înțepenea în mijlocul drumului. Mergând spre Liceu, mai mereu eram invitați să coborâm și să-mpingem hârbul la deal. Eheu, fugaces!