La Bodeguita

ÎN ANTILE. Bem mojito și ronțăim jumări sărate și piperate. În paharul înalt, alături de cuburile de gheață, frunze mărunte de „ierba buena” se rotesc în ritmul dictat de bagheta din plastic decorată cu-n moț de palmier. În Bodeguita se intră numai după epuizarea unui ritual solemn și complicat: mai întâi te va întâmpina șeful locantei înființate de Angel Martinez în 1942, care, obligatoriu, îți va arăta fotografiile din barul marinăresc de la intrare. Aduce cu o inițiere: pe măsură ce afli cine a trecut pragul minusculei bodegi havaneze („comedas tipicas, ambiente agradabile”), până nu demult unicul local boem din Cuba și rămas „el mas singular del mundo” (cum îl prezenta o carte de vizită încă din anii ’50) îți vine să faci stânga-mprejur și să cauți un restaurant mai puțin… inhibant.
Barmanul se vede că știe lecția și contribuie la înfiriparea atmosferei cu câte o informație-cheie rostită în treacăt: „Pe scaunul dumneavoastră a stat Brigitte Bardot”. Nu cutezi să te așezi, te-ndrepți către alt taburet. „Acolo a stat Françoise Sagan.” Iar la bar mai există doar un al treilea scaun, care, situat la colț și-ntr-un con de semiîntuneric, cu siguranță va fi fost locul preferat de Hemingway. N-am ce face, rămân pe scaunul onorat de madam „Bonjour tristesse”… „El jefe” îmi aduce un album cu scoarțe galbene, tari, plin de semnături de 14 carate: Evgheni Evtușenko, Rafael Alberti, Perez Prado, Angela Davis, Billy Dean Smith, Louis Aguillar. Între file, o telegramă devenită maronie de la președintele chilian sinucis… cu concursul CIA, Salvador Allende: „Por tu bodeguita, saludos, Allende”. Era trimisă lui Nicolas Guillen, unul dintre cei mai prețuiți poeți sud-americani (l-am cunoscut cândva – era președintele Uniunii Scriitorilor din Cuba – și-i păstrez cărțile cu autograf în raftul de onoare al bibliotecii)…
Ca să intri în salonul propriu-zis trebuie să treci prin bucătărie. Bodeguita n-ar nimic din fastul, eleganța și opulența saloanelor de la „Riviera” ori „Internațional”, iar în bucătărie, totul e simplu, modest, sărăcăcios, chiar mai modest decât la un bufet rural, dar așa a fost din totdeauna și aici își sorbea Hemingway paharul de mojito, în vreme ce, într-un colț, Guillen își cioplea versurile lui ciudate; „Cortar cabezas como canas / chas, chas, chas!…”
Mese lungi din lemn abia geluit. Scaune grele, negre, simple. Pereții, spuziți de iscălituri și felurite inscripții cărora timpul le-a conferit rang de document. Cine are curiozitatea să încerce a descifra numele și propozițiile zgâriate în tencuială cu fel de fel de instrumente și în toate limbile pământului va afla lozinci („Viva el Puerto Rico libre!”, „A conquista todo el poder in Chile!”) ori glume („Acesta este un cimitir al elefanților”), ori declarații de amor, ori Dumnezeu mai știe ce, totul zdravăn afumat de trabucurile „Partagas”, „Serbio”, „Cazadores”. Fără aceste iscălituri, fără amintirile ei, Bodeguita ar fi un bufet de mâna a șaptea, mereu în pericol de a-l închide Inspecția sanitară.
Faima localului s-a transformat în aură și, astăzi, a afla aici o masă liberă aproape că echivalează cu a câștiga la loterie (oare de ce s-o fi înecat faima „Capșei” în Dâmbovița veacului XXI?). La masa lungă de lemn afumat bem nemaipomenitul coniac spaniol „Felipe II” și sporovăim – mediul te obligă! – despre literatură. Se apropie un ghitarist. Cere mai întâi permisiunea, apoi începe să cânte în surdină, acompaniindu-se discret, un cântec despre „La Bodeguita del Medio”: „est sitio que ves e; ponte un trago, amigo pues / que el trago es un remedio / Pero si aduces que estas / de cuerpo y alma muy bien / pues ponte el trago tambien / que asi no te enfermeras”…
Ridic privirea urmărind fumul havanei „Cazadores” și observ cu stupoare că deasupra-mi, agățat cu niște sfori de tavan, se află… un scaun! Primesc explicații: a aparținut celui dintâi gazetar care a scris despre Bodeguita: Leandru Garcia, de la ziarul „El Pais”. Mare și pasionat călător, se zice c-ar fi dispărut în 1956, evident, în timpul unui voiaj. Scaunul îl așteaptă. „Cine știe – șoptește gazda privind în oglinda coniacului – poate se întoarce…”