La bine și la rău

Odată, demult, pe când sfinții obișnuiau să se coboare pe pământ și să stea de vorbă cu oamenii, iată că și cel mai sobru dintre ei, Sfântul Ilie, lăsându-și carul de foc și tunul cu care bubuie după draci, ceru îngăduință de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pământ și să-și cerceteze neamurile, ce mai zic și ce mai fac, și cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit să se ducă, doar-doar s-o mai însenina la față, iar Sfântul Ilie bătu pământul în lung și în lat, după care se întoarse, cam căzut pe gânduri și codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă cu una-cu două, ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din călătoria aceea:
– Ia zi, Ilie, ce mai e pe pământ? Oare oamenii își mai aduc aminte de mine?
– Belșug și fericire e pe pământ, Doamne, și toată zidirea ta se veselește, cu muzici și cu oaspete, lipsită de griji mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-și amintească…
– De, măi Ilie, așa sunt oamenii: cu cât o duc mai bine, cu atât se fac mai uituci.
Și așa mai curse o vreme, nu tocmai puțină, după care iar îi veni Sfântului Ilie dorul de ducă pe pământ, dar se întoarse mai degrabă decât data trecută.
– Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?
– Apoi, Stăpâne, cum aș fi răbdat să stau mai mult, când găsii pământul la mare strâmtorare, chinuit de jale și de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia și grindina, de le-a stricat oamenilor casele și țarinile, parcă a dat Iadul peste ei…
– Ce să-i faci, măi Ilie, câteodată e și așa… Dar de mine oamenii își mai aduc aminte?
– O, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, și ridică ochii înlăcrimați spre cer, strigând cu glasuri rugătoare: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ți milă de noi și nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe și grele; ci oprește prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas”! (www.crestinortodox.ro)