La bine și la rău

Odată, demult, pe când sfinții obișnuiau să se coboare pe pământ și să stea de vorbă cu oamenii, iată că și cel mai sobru dintre ei, Sfântul Ilie, lăsându-și carul de foc și tunul cu care bubuie după draci, ceru îngăduința de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pământ și să-și cerceteze neamurile, ce mai zic și ce mai fac, și cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit să se ducă, doar-doar s-o mai însenina la față, iar Sfântul Ilie bătu pământul în lung și în lat, după care se întoarse, cam căzut pe gânduri și codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă cu una-cu două, ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din călătoria aceea:
– Ia zi, Ilie, ce mai e pe pământ? Oare oamenii își mai aduc aminte de mine?
– Belșug și fericire e pe pământ, Doamne, și toată zidirea ta se veselește, cu muzici și cu ospețe, lipsită de griji mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-și amintească…
– De, mai Ilie, așa sunt oamenii: cu cât o duc mai bine, cu atât se fac mai uituci.
Și așa mai curse o vreme, nu tocmai puțină, după care iar îi veni Sfântului Ilie dorul de ducă pe pământ, dar se întoarse mai degrabă decât data trecută.
– Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?
– Apoi, Stăpâne, cum as fi răbdat să stau mai mult, când găsii pământul la mare strâmtorare, chinuit de jale și de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia și grindina, de le-a stricat oamenilor casele și țărânile, parcă a dat Iadul peste ei…
– Ce să-i faci, măi Ilie, câteodată e și așa… Dar de mine oamenii își mai aduc aminte?
– O, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, și ridica ochii înlăcrimați spre cer, strigând cu glasuri rugătoare: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ți milă de noi și nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe și grele; ci oprește prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas”!
Între cămașă și suflet
Aproape încântat de convingerile lui „rezonabile” și oarecum mândru de propria sinceritate, un om îi spuse odată unui călugăr îmbunătățit:
– Părinte, sincer să fiu, eu unul cred în Dumnezeu, dar nu prea le am cu biserica. N-am mai fost de copil pe la slujbe, iar de Spovedanie – nici vorbă! Eu așa consider, că important este să crezi în Dumnezeu, iar restul sunt obiceiuri băbești, nepotrivite cu nivelul și demnitatea omului de azi.
Călugărul îl privi cu blândețe, apoi îi spuse, pe neașteptate:
– Prietene, abia acum văd eu, nevrednicul de mine, ce cămașă frumoasa și scrobită ai dumneata!
Luat prin surprindere, omul a ridicat din umeri și a tăcut, flatat și nedumerit în același timp, însă călugărul a continuat:
– Spune-mi, dumneata porți această cămașă cât e ziua de lungă?
– Da, o… o zi o port, în orice caz… – răspunse omul, aproape bâlbâit.
– Dar se întâmpla s-o porți și două sau trei zile?
– Nu știu, poate că uneori da…
– Dar o săptămână sau o lună întreagă, o porți?
– A, nu, părinte, nu se poate așa ceva! M-aș simți groaznic în ea…
– Pai de ce, prietene, nu-i aceeași cămașă care-ți place acum?! – urma călugărul, prefăcându-se a nu fi priceput.
– Pai… o cămașă e o cămașă și… Se murdărește și ea… și trebuie spălată. Pe urmă sigur, o iau iarăși pe mine, mă simt bine în ea, cum este când te primenești…
– Pai, vezi, prietene! Așa cum se murdărește cămașa de pe dumneata și trebuie cu tot dinadinsul spălată pentru a o purta din nou, tot la fel și sufletul se „murdărește” de păcate și de multele noastre slăbiciuni. Și cum l-ai putea curăța, te întreb, dacă nu la Spovedanie și la sfintele slujbe, prin dragostea și harul lui Dumnezeu, Care are putere pe toate să le ierte și să le facă noi, luminându-le până la străvezime?
Dar din dar
Întors seara târziu de la un târg de departe, de unde adusese, între altele, și un coș cu o minunație de piersici, un țăran își puse în gând să-i încerce pe cei patru feciori ai săi. Chemându-i la el în dimineața următoare, le arată coșul și-i lasă mai întâi să se minuneze de frumusețea acelor fructe, cum nu prea creșteau prin partea locului, apoi dărui fiecăruia câte o piersică, lăsându-i să-și vadă de ale lor. Pe la apusul soarelui, întorcându-se de pe unde fusese cu treburi, îi chemă pe toți patru în tindă și prinse a-i iscodi:
– Ia zi, tu ce-ai făcut cu piersica ta? – l-a întrebat întâi pe cel mai mare.
– M-am grăbit de-am mâncat-o, tătucă, și-ți mulțumesc, că tare a fost bună! Dar știi ce m-am gândit? Dacă aș lua sâmburele și l-aș îngropa cu grijă în spatele casei, udând locul, oare nu s-o prinde și-n pământul nostru așa minunăție de piersic? Și m-am și pus pe treabă…
– Bine ai făcut, băiatul tatii! Se vede tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu ce-ai făcut cu piersica ta? – îi zise celui de-al doilea.
– Păi, am mâncat-o… A fost așa de dulce, de fragedă și de parfumată…
– Ai mâncat-o și gata?
– Ba, după ce-am aruncat sâmburele și m-am lins pe degete, i-am mai cerut maichii una, că prea a fost bună…
– Fiule, fiule, ai grija și păzește-te de lăcomie, că lacomul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă! – îl dojeni tatăl cu întristare. Dar ție ți-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a iscodit țăranul și pe cel de-al treilea fecior.
– Nu știu… – zise acesta, ridicând cam stânjenit din umeri
– Cum nu știi?! Da’ ce-ai făcut cu ea?
– Pai… am vândut-o. M-am dus cu ea în drum și am dat-o bine, cu zece bani…
– Ehei, fiule, se vede că tu o să ajungi mare negustor. Bagă însă de seamă, că nu toate sunt de vânzare în viață, mai ales ceea ce ai primit de la părinți!
În cele din urmă, țăranul îl întrebă și pe cel mai mic:
– Dar ție, prâsleo, ți-a plăcut piersica?
– Nici eu nu știu, tătucă…
– Cum, și tu ai vândut-o, bată-te să te bată?!
– Nu, tătucă, n-am vândut-o. Eu m-am dus pe la prietenul meu de peste drum, care-i tare bolnav, și i-am dat-o lui, să aibă și el o bucurie, că poate se mai înzdrăvenește puțin…
Cu lacrimi în ochi, tatăl își luă copilașul pe genunchi și-i spuse, sărutându-l pe creștet:
– Nu știu ce te vei face tu în viață, dar se vede treaba că vei fi un bun creștin, iar asta prețuiește mai mult decât toate!