La bar

Acuș-acuș trece vara și iar o să ne uităm șase luni în sus, pândind semnele cerești ale desprimăvărării. Trece, și cu prea puține ne-am ales. Delta nu mai e nici pe departe ce-a fost. Prutul, umflat de puhoaie, și-a risipit mrenele prin porumbiști. Am fost după hribi – prea târziu, m-am întors cu ceva gălbiori. Hai, până or ieși ghebele și până nu s-or ciunti pensiile, măcar să întrebăm înc-odată de sănătate crapii din iazurile cu taxă.
Plec de acasă când se crapă de ziuă și ajung în satul megieș bălții în jur de 7. De-a lungul drumului, bar rural lângă bar rural. Încă nu-s deschise, dar, de fiecare dată când trec pe acolo, aflu toate scaunele din fața stabilimentelor ocupate. În așteptarea barmanului, sătenii sporovăiesc în tihnă, cu ochii țintă la cotul drumului – „tre’ s-apară!” Capăt și un supliment de informații: „ieri, o vinit după 9, c-o avut nu-ș ce probleme”… Iaca, aici ar cădea cum nu se poate mai bine invitația prezidentului – „la muncă!” Când Băsescu are dreptate, cum să nu recunoaștem că are? N-a găsit el momentul și tonul potrivit, fiindcă nu răstorni reproșuri țâfnoase când omul are-n casă apă de-un metru, dar chestiunea în sine există și capătă proporții: la țară, românii și-au cam pierdut cheful de muncă. Taman acolo, unde s-a trudit temeinic din moși-strămoși și de unde-și recolta exemplele pilduitoare literatura semănătoristă! Niciodată nu lăsa gospodarul să treacă-n van ziua bună de lucru, și-n arșița verii, ieșea cu toată familia la prășit, cosit, secerat, adunat, de dimineață până-n faptul serii.
Cea dintâi amorțire a dragului de muncă se cuvine trecută în contul CAP-ului: când ogorul tău este și nu mai este al tău, iar roada se împarte șmecherește, după ce statul o dijmuiește cu nemilă, de ce să-ți mai dai duhul pe postată? Mai bine tragi câte-o raită în miez de noapte și furi-culegi de pe tarlaua cea mare – nu-i chiar rușine; la urma urmei, ar veni c-ai luat și dintr-al tău.
Era de așteptat ca, după re-împroprietărire, să fie repusă în drepturi mentalitatea de odinioară, rezumată în zicerea lui Hesiod „Nu munca este rușinoasă, ci lenea.” Politicalele românești, însă, au izbutit să compromită și câtă tragere de inimă mai rămăsese. Din campanie în campanie și-n eternă foame de voturi, s-a pogorât peste satul românesc ploaie și de drepturi legitime, și de pomeni electorale cu efect parșiv în mentalul nației. Așa zisa pensie CAP (care numai pensie nu-i, fiindcă nu respectă principiul fundamental al contributivității), la care se adaugă pleașca (îmi asum responsabilitatea termenului) venitului minim garantat aduce unei familii de 3-4 persoane câte 6-7 milioane de lei vechi pe lună. La țară, e-o sumă mai mult decât respectabilă, fiindcă pe lângă casă mai grohăie câte un godac, mai cotcodăcesc niscaiva cobăi, în grădină s-or găsi mereu buruieni de borș, iar bucățica de vie își face datoria întru susținerea moralului întemeiat pe… devalorizarea ideii de muncă.
Acordarea venitului minim este, în teorie, condiționată de înscrierea în evidența Agenției de Ocupare a Forței de Muncă și de prestarea unor activități în folosul comunității. Statisticile arată că, în Moldova, marea majoritate a beneficiarilor nu respectă ambele condiționări: 88% în județul Vaslui, 82% în județele Bacău și Iași! Încasează, deci, ajutorul ilegal, și nu de ieri, de azi! Primarul care ar cuteza să pună piciorul în prag ar rămâne fără votanți, așa că… asta e!
Veți spune că, la câtă sărăcie endemică stăruie în Moldova, poate părea imorală punerea în discuție a unor astfel de realități ciudate. Dar odată și odată trebuie regândit sistemul instaurat de cele 80 de legi, ordonanțe și HG-uri (!) ce reglementează acordarea a peste 50 de tipuri de ajutoare sociale. Ne-relaționarea lor cu ideea de muncă prestată mi se pare și mai imorală, pervertitoare și păguboasă… Dar, iată, trebuie să punem capăt discuției: e trecut de 8, a apărut nea Mandache, se deschide barul.