La autogară.
Pauza doamnei de la casă începea la 12:30. Era 12:25 și geamul era închis. Mașina mea întârziase douăzeci de minute. Aveam două bilete. Bat în geam insistent. După cinci minute geamul se deschide.
– Ce domnule, nu poți aștepta????
– Mașina a întârziat douăzeci de minute.
– Da, e reținută la garaj. O să ajungă. Tare la minut mai sunteți.
– Da, tare la minut… Îmi vreau banii înapoi. Pe bilet scrie o oră. Nu ați respectat ora.
– Domnule, ce să-ți zic… Vrei banii înapoi, de parcă nu poți aștepta. Ține-ți banii!!! Crezi că n-am mai văzut clienți???
În microbuz.
Eram în Iași. Veneam de la București. Plecam spre Suceava. Îmi ridicasem adeverința de absolvire a unui master la Universitatea Cuza. De obicei mergeam spre casă din Iași cu un microbuz al unei firme ieșene. De când li s-a stricat mașina odată și singura reacție a șoferului a fost “ce, nu poți aștepta?”, am hotărât să merg doar cu trenul. Pe la zece și jumătate dimineața știam că era un tren spre Suceava. La casă aflu că trenul nu mai circulă. Abia spre după-masă era următorul. Merg totuși spre autogara Iași. În ultimul moment, prind mașina aceleiași firme de maxi taxi. Mi-am zis că poate data trecută a fost o întâmplare nefericită.
La ieșirea din Pașcani, într-o pădure, la 90 la oră, se aude un pocnet puternic sub mașină și un huruit groaznic. Mașina se oprește după vreo treizeci de metri. Lumea coboară speriată. Eu râdeam. Mașinii i s-a rupt nu știu ce arc pe spate și-l târa pe asfalt. Șoferul dă telefon la firmă. Un individ pe nume George îi spune șoferului să lege cu sârmă arcurile și ce mai era pe acolo și să continue drumul cu mașina plină de oameni. Eu râdeam.
Cu o zi înainte o doamnă de la Ministerul de Externe ne explica nouă, bursierilor Fulbright, cum România este țara oportunităților. Avea dreptate! Avea prea multă dreptate! Lumea speriată din microbuz se uita la mine derutată. Râdeam în hohote.
Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright
