LA ATHOS, LA PUTNA?

„Multe fete, timp îndelungat / au ostoit la aceste zaveze.” Inscripția, brodată cu fir de in, este pitită sub căptușeală; câtă modestie și simplitate în această ascunsă propoziție, cu vorbele încrustate din vârf de ac! Parcă-i vers de baladă! Și câte asemenea broderii nu găzduiește Muzeul Mănăstirii Putna! Prea repede trecem pe lângă ele, grăbiți de claxoanele autocarului și de programul turistic bucșit de „obiective” și „servicii” orânduite profesionist „la minut”! Când să mai distingi delicatul simț coloristic, perfecțiunea meșteșugului, varietatea motivelor, strălucirea premeditat ștearsă, când să poți înțelege încărcătura de vreme ostenită prinsă-n rama gherghefului de gorun? Severitatea bizantină a chipurilor nu le lipsește de o anume căldură omenească; hora potolită a culorilor închipuie figuri de doamne și voievozi, siluete ale unor oșteni alergând către încleștarea cu spada, înfiripă conture de cerbi ori grifoni, toate chenăruite savant, migălos și exact cu colan de motive din Țara de Sus. Altfel era înțeles mersul și rostul vremii în veacurile de mult duse; mâinile de aur ale acelor „multe fete” au trudit cu firul și acul luni în șir, ani și iar ani. În vitrinele tăcute ale Muzeului de sub munți, broderiile se rânduiesc alături de evangheliare în care fiecare pagină-i o mică minune, alături de bijuterii ca o spumă de argint spuzită cu nestemate, alături de frânturi de piatră însuflețită cândva de dălți, chei, de cine știe când mistuite sub rugina veacurilor. Poate Stanciu-aurarul, poate Tatul-săbierul, poate Ian, pietrarul de la Rădăuți, poate Ghcorghe-zugravul, poate fiii, ori tații, ori nepoții lor sunt cei care au mlădiat fierul, au supus piatra și lemnul, aflând în carnea acestora chip de sfânt, au înfiripat desenele acoperitorilor de mormânt. Inscripția ascunsă sub căptușeală vorbește în numele tuturor: „multe fete, timp îndelungat…” Dălțile mușcă piatra. Așchiile zboară precum cărăbușii în amurgurile de iunie. Lespedea geme, în piatră, cioplitorii descoperă frunze de stejar – întruchiparea simbolică a puterii – pentru întâia dată dăltuite. Literele se rânduiesc cuminți, una lângă cealaltă. Dar ce vor să însemne aceste vorbe adânc întristate? Ce caută pe o piatră de mormânt numele lui Ștefan? Au Matei de Murano, învățatul venețian, n-a izbutii nici cu leacul cel crâncen al fierului înroșit?… Piatra este așezată sub candela ce va fi neadormită vreme de cincizeci de decenii. Și tc înfiori când citești: „Binecinstitoriul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor și ziditor acestui lăcaș, care aici zace și s-a mutat către veșnicele lăcașuri în anul 1504, luna iluie 2 și a domnit ani 47″. Acum un veac și mai bine, lespedea mormântului de la Putna ridicatu-s-a. Tatăl lui Ciprian Porumbescu, aflător în preajma criptei (în postura de reporter la „Gazeta de Moldova”) nota: „Oprește-te aici, nemearnică peana și fă loc la o națiune întreagă să simțască acest moment sacru și maiestuos…” Scena, deși descrisă în detalii, e greu de reconstituit în ansamblu; suntem tentați a o recompune poate sub impresia unor tablouri exaltate din dramaturgie și a unor pictori romantici. Vedem, ori credem că vedem, forfota făcliilor, auzim vuietul clopotului cel mare si încercăm o părticică din emoția ce a făcut să picure pe lespezi, alături de lacrimă de ceară, lacrimile moldovenilor. Cei care, la 1856, se pregăteau să înfăptuiască unirea. „Moldovă, Moldovă, veche și nouă, iată eroul tău!” – patetiza Iraclie Proumbescu, în vreme ce rămășițele voievodului păreau „că se schimbă și-și iau o ființă maiestuoasă și vie”. Deși mormântul fusese, în două rânduri, deschis și golit de podoabe, la ivirea scheletului așezat nu în raclă, ci pe douăsprezece lănci, „mirarea fu foarte extraordinară”, iar tăcerea era atât de adâncă, încât se auzea „cum bate inima în flecare piept” Bătăile acelor inimi aveau să se înfrățească, peste numai trei ani, la răsunetul Horei Unirii. Și-n celălalt veac, I.abiș avea să scrie: „S-a destrămat sub piatră-n mănăstire / Cel ce de mult a poruncit ca domn / Fântâna curge-n brazde și-n ulcioare? Fără odihnă / Fără uitare / Fără somn”. Unii cred, acum, că-l prind pe Dumnezeu de picior bejenindu-se la Muntele Athos. Dar la Putna, vor fi fost?