La arhive

Intrat pe tărâmul arhivelor, ajungi în lumea unui „a fost odată” de-a dreptul palpabil și, parcă, vibrant; dacă ai cât de cât „antene” pentru a percepe răsuflarea veacurilor apuse, aici înțelegi ca nicicând și niciunde că lumea nu începe și nu se isprăvește cu noi, iar truda, zbaterile, nădejdile și deznădejdile veacului XXI murmură în matca aceluiași continuum românesc: alte măști, aceeași piesă. Când scriam drama „Noaptea” am încercat să parcurg registrele „Curții criminale” ieșene din perioada 1781-1861. N-am avut deplin succes atunci, n-am izbutit nici acum. Oricâtă paleografie chirilică tocești la Filologie, nu-ți folosește dacă cerneala veacului XVIII, așternută cu pana, abia se mai deslușește, iar slujbașul ocârmuirii a scris sârguincios cu tot soiul de înflorituri, tilde, contrageri și grafii etajate. Rămâne să-l impresioneze pe nerăbdătorul lector al zilei de azi doar pata gălbuie, cu margini maronii, ce a pătruns și sfarogit câteva file. Nu poate fi vorba decât despre isprava lumânării la flăcăruia căreia s-au scris, cu sute de ani în urmă, slovele sentințelor „Curții criminalicești”. Și nu cred că se va osteni vreodată cineva întru descifrarea acestui răboj al crimei și pedepsei.
Ce istorii neștiute rămân să zacă somn de veci sub privegherea cotei 439/444! Deziluzie și în cazul fondului 2202, „Editura Junimea Iași”, de astă dată fiind vorba despre nepăsare, dezinteres și chiar ignoranță: primele conduceri post-revoluționare ale editurii ieșene fie că nu au arhivat nimic (?!), fie că au lăsat documentele de izbeliște în zilele fierbinți din decembrie 1989, când, căutând cu îndârjire documente „compromițătoare”, au dat iama prin arhive tot soiul de „revoluționari”, răscolind, răvășind, sfeterisind. Așa se face că, absolut incredibil, după mai bine de 40 de ani de activitate în care „Junimea” a tipărit peste 1.000 de titluri, în milioane de exemplare, fondul cu pricina nu conține barem un act. Unul singurel! Ar fi fost vorba despre numeroase scrisori ale unor autori cunoscuți din țară și din străinătate, de referate ale specialiștilor pe marginea cărților de literatură științifică, de procesele verbale ale concursurilor literare, de manuscrise stâlcite prin rășluirile Cenzurii… Nu s-a păstrat absolut nimic!
În schimb, și eu și alți foști junimiști am primit telefoane ciudate ce propuneau spre cumpărare documente ale editurii. Ar fi fost utilă organizarea unui flagrant, dar, în zilele acelea tensionate și zăpăcite, n-am avut nici inspirația, nici posibilitatea s-o facem. O bucurie, totuși, la noua raită prin arhive: am constatat că există un Fond Teofil Simenschy, fostul meu profesor de lingvistică generală și comparată de la facultate, căruia i-am tipărit în mai multe ediții monumentalul „Dicționar al înțelepciunii”. Cred că am relatat cândva despre vizita lui Simenschy la Ministerul Culturii: pentru a traduce din orice limbă trebuia să dai examen și să obții un certificat. Profesorul a scris, în cererea prin care solicita inutila patalama, limbile pentru care solicita certificat de traducător. Nu mi le mai amintesc exact, dar știu că erau, de toate, 12, între care egipteana veche, sanscrita, olandeza, plus câteva limbi și dialecte asiatice despre care onor examinatorii nici nu aflaseră că există. Drept pentru care Comisia s-a făcut nevăzută, Simenschy fiind invitat să-și scrie singur certificatul… Savantul – că savant era – s-a născut în 1872, a fost profesor la licee din Iași, Galați, Chișinău, și, din 1926, invitat să predea la Universitatea ieșeană. Nu venea la orele de curs cu nici o hârtiuță, cu nici o însemnare și iniția un gen de seducătoare conversație cu studenții despre viața limbilor pământului, despre istoria creșterii și descreșterii acestora, făcându-i părtași la o aventură a cunoașterii cum nici un alt universitar nu izbutise până atunci. Venea după o lungă și penibilă întrerupere: era primul an al revenirii la Universitate: în „obsedantul deceniu” fusese dat afară pentru „obiectivism burghez” (ce-o fi aia, că n-am auzit decât despre „subiectivism burghez”…) și trimis să țină evidența fătărilor la oi într-un CAP de la marginea regiunii Iași. Cel mai mare lingvist comparatist al românilor, contabil la un colhoz!
Constat că, la Arhivele Naționale Iași se află tezaurizată cea mai mare parte a operei lui – în mare măsură inedită! Un curs de Limba sanscrită, gramatica comparată a dialectelor grecești, vocabulare german-gotic, român-gotic, englez-român, francez-român, spaniol-român, italian-român, latin-român, sanscrit-român, o Istorie a limbii germane, o cercetare amplă, în manuscris, intitulată „Civilizația indiană” și multe altele. Pe cine mai interesează acum astfel de investigații în teritorii cvasiinterzise? Mă tem că pe nimeni. Voi reveni.