La anul și la mai buni ani!

Mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea anului nou? Cinstit vorbind, temeiuri strașnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneți că vă copleșește fericirea fiindcă ați îmbătrânit cu-n an, nici că bilanțul sutelor de zile cu masca pe figură a fost formidabil, nici că aveți siguranța unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ți-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditații pe tema „sic transit”, abia apoi urmând cufundarea în „carpe diem”. Asta dacă nu vrem să recunoaștem faptul că 2020 ne-a adus și o enormă bucurie, profund egoistă: aceea că am scăpat cu zile. Eu, tu, el am trecut pe lângă răsuflarea virusului ori ea ne-a ocolit și s-a prelins îngăduitoare pe lângă masca noastră. Putea să fie (era să utilizez sintagma obișnuită „la fel de bine”…) și mult mai rău: acum să sorbim oxigen cu porția la Reanimare ori, și mai trist, s-o fi cotit definitiv către necunoscutul celeilalte lumi.
Lozinca dilematică a lui Rică Venturiano („Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”) n-a cutezat nimeni s-o afișeze deschis, dar a stăruit adânc pitită în subconștientul nației, fie și circumstanțial modificată: „ce-o fi, o fi, că-i pandemie, dar să nu-i atingă pe ai mei!” Deocamdată, eu, tu, el, ai noștri am scăpat. Morții cu morții, viii cu viii (cinică și chiar nerușinată zicală!). Ce va fi mâine, nu se știe.
Se-nmulțesc vaccinurile, se diversifică virușii – continuă dansul? De ce ne-am bucura? Dar, mă-ntorc și zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. A sosit prima tranșă de vaccin. Copiii, nepoții, strănepoții au crescut. Nu s-au prea școlit, poate, cine știe, la anul… Cu toate restrângerile salariale, cu toate concedierile, insolvențele și falimentele, unii și-au rânduit și câte-un lucrușor nou prin casă ori prin ogradă. Pensiile încă mai există, tot e ceva (despre mărire, la Paștele cailor!), salariul minim se căznește să salte și el, timid – urmând oricum să rămână repede în urma scumpirilor de tot felul.
Paradox: pandemie, economia pe butuci, șomajul în floare, nimeni n-are bani, dar țara continuă să se umple de viloaie și mașini de lux. Iar unde se zgândărește un pic, apare hoția, mai mult decât îngrijorător, apolitică și generalizată! Dincolo de ghirlandele luminoase și de brazii împodobiți cu dichis din centrul orașelor, dincolo de spectaculosul focurilor de artificii, sosirea lui 2021 va îngădui mai multe îngrijorări decât speranțe. Covid-19 încă nu-i înfrânt. Datoriile externe cresc. Sărăcia nu se lasă dusă. Consumăm mai mult decât producem. Școliții, dar și pălmașii necalificați, continuă să evadeze către orizonturi mai prospere.
Agricultura a avut parte de un an bunicel pe alocuri, amărât în altele – cine să știe câtă ploaie mai dă Domnul și la anul? – dar rămâne resfirată, dezorganizată și foarte departe de potențialul ei real. Sănătatea planetei continuă să se șubrezească, tot mai violent agresată de un homo sapiens ce-și retează singur craca de sub picioare. Reprimarea marii corupții, depășind momentul festiv al caltaboșilor din 2007 și ajungând până la pseudo-prinți de carton, oferă surprize mai în fiecare dimineață și se pare că adevărate „tunuri” mai au de ieșit la iveală, maculând sfere ale invincibilității tradiționale.
Ei bine, cele înșirate mai sus, și câte or mai fi, reprezintă tot atâtea provocări. Le-am mai înșirat și-n preajma altor revelioane. O clasă politică onestă și le-ar putea trece într-un unic program prioritar, transpartinic, dezideologizat, cu adevărat național prin substanță și țel – dar, cel puțin deocamdată, sortit să rămână fata morgana, câtă vreme energiile s-au consumat până acum în aiuristice lupte între așa-zise partide, persoane și palate. Vechi metehne rămân, cicatrizarea rănilor durează. Președintele are, în sfârșit, Guvernul lui și Parlamentul lui, toate-s ale lui, nimic nu-l mai poate împiedica să pornească decis la transformarea României barem într-un mărunțel scuar din coasta minunatei Grădini a Maicii Domnului. Dacă iarăși se va bate obsesiv pasul pe loc, ba și înapoi, nu mai are scuza „Pe! Se! De!”, nici inimiciția Parlamentului.
La treabă, deci! Horațiu spunea că „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva”; dacă urâciosul 2020 ne-a copleșit amar cu urmările pandemiei, să nădăjduim că 2021 va izbuti să aducă măcar un pospai de bine și să se înscrie în fila istoriei recente ca un reper al așteptatei resurecții românești. Să credem, deci, în virtuțile lui 2021, chiar dac-ar fi să-l credităm cu mai mult optimism decât poate fi îngăduit. La urma urmei, e-o generoasă investiție rituală de nădejde necenzurată: au făcut-o veac de veac strămoșii, am făcut-o și noi, la sfârșitul de decembrie al fiecărui an, or s-o facă și urmașii urmașilor noștri.
Dragi români (eu o spun din suflet!), la anul și la mai buni ani!