Trece timpul ca nebunul și uite că Mircea Lucescu a bătut 65 de ani! Omul se încăpățânează să privească înainte, poate și fiindcă nepoții cresc și singuri, doar ați văzut că deja îl ia presa în vizor pe ăla micu, Matei. Imaginile cu aniversarea de la locul de muncă, în Ucraina, le-am văzut la, cică, flash tabloid sau cam așa ceva, o nouă secțiune în știrile sportive (probabil se simțea nevoia!). Trecând peste amănuntele de decor, peste trofeele câștigate cu Șahtior, este impresionantă aprecierea de care se bucură Lucescu senior din partea lui Ahmetov, patronul miliardar. Granița respectului pentru profesionist a fost demult depășită. Admirație și afecțiune cred că ar fi cuvinte mai potrivite. Chiar și cei pe care Lucescu i-a mai deranjat cu declarații belicoase, oficialii federației ucrainene, adversarii din Kiev, ziariștii, au înțeles că nu (numai) acele momente îl reprezintă pe tehnicianul român, ca dovadă și lobby-ul de anul trecut pentru postul de selecționer al Ucrainei. Chiar dacă și pe noi ne mai irită când mai apare cu câte o declarație că Steaua i-a furat titluri sau când se laudă că el a lansat jucători fără număr la națională, să fim conștienți că omul ăsta ne va lipsi în viitor, paradoxal poate chiar și pentru vorbele alea! Dar sigur pentru ceea ce a însemnat în fotbal. Probabil singurul dor, sau doar dorul următor, este o performanță în Liga Campionilor. Până acum Șahtior n-a ieșit în primăvară decât pe tabloul Cupei UEFA, pe care și-a și adjudecat-o. Și nu cred că doar o optime de Ligă l-ar mulțumi pe Mircea Lucescu. Timpul nu mai are răbdare pentru a performa an de an, pas cu pas. Vom vedea.
Oful nostru rămâne echipa națională, cea cu care capul familiei Lucescu și-a încheiat socotelile. Familia încă nu. Răzvan, care, firesc, i-a fost alături la aniversare, este într-un moment de cumpănă. Cel mai frumos cadou ar fi o echipă meșterită precum odinioară de părinte. O echipă după care suntem, dacă-mi permiteți licența, îndorerați.
