La 80 de ani

Astăzi, 19 februarie, împlinesc 80 de ani. Asta-i situația! Nu știu cum de am ajuns la cifra 80 – probabil, n-am fost destul de atent! Zilele trecute, în tramvai, un tânăr îmi făcea semne ciudate; greu am înțeles că… voia să-mi cedeze locul – ceea ce nu mi s-a mai întâmplat! Așadar, bătrânețea nu numai că s-a instalat suverană, ci se și vede, trezind compătimiri! Deprins să fiu mereu cel mai tânăr, aproape că mi-e imposibil să accept senectutea ca fiind reală și… „executivă”! Dar… asta e! Ca totdeauna, aniversarea prilejuiește reîntâlniri cu oameni de-un leat. Ne revedem după 20-30-40-50 de ani; ce mai avem a ne spune? Mai întâi, obișnuitele, dulcegele și necesarele banalități de genul „ce bine arăți!” ori „mă, tu n-ai îmbătrânit deloc!” (aș!) etc., etc. Mai toate s-au șters. Au rămas, edulcorate, rozalii și vag parfumate, doar amintirile tezaurizate în sertarul cu bucurii. Un mecanism sufletesc bizar rade din memorie, cu eficiență electronică, paginile urâte, incomode, penibile, triste. Dacă, cine știe cum, se răsfoiesc astfel de file, vor fi citite cu îngăduință și chiar umor. Efrem Syrul observa că „Plăcută este amintirea relelor ce au trecut”, iar Seneca adaugă: „De ce să-ți amintești suferințele din trecut și să fii nefericit acum, fiindcă ai fost atunci?” Așa că toți convivii arborează pavoazul întoarcerii în timp cu înțelegere caldă, deloc cu mânie. Ce credeți că-și spun, în astfel de împrejurări festive, foștii colegi de breaslă? De-a dreptul ciudat: într-un mediu cu pretenții și cât se poate de intelectual, amintirile prefirate coboară cu precădere în zona cea mai neașteptată, evocându-se… nemaipomenita aromă a pâinii negre de altădată, deliciile parizerului autentic, calupurile de unt din care, la „Alimentara”, se tăiau hartane cu cuțitul de lemn, lighenele cu icre de Manciuria înșirate pe tejghea. Într-adevăr, prin preajma anilor ’70, o scurtă perioadă, așa va fi fost. Pentru ceea ce a urmat, adică, rafturile goale, ornate cu omniprezentele sticle de oțet, tichetele (adică, de fapt, cartelele) pentru zahăr, ulei, carne, ouă, cozile de la 4 dimineața în așteptarea litrului de lapte, se apasă instinctiv tasta delete. În „Septuaginta” (Eccl. 7,10) o astfel de privire întoarsă prea blând către odinioară este amendată sever: „Nu spune «cum se face că zilele de altădată au fost mai bune?», fiindcă nu din înțelepciune întrebi așa ceva.” Nostalgia papilară gustativă are, desigur, temei: sufocate de E-uri și falsificate în mecanica bucătăriei moderne, bucatele nu mai au gustul și savoarea de altădată. Ori simțurile ni s-au tocit iremediabil? Dar a lăsa să prevaleze, în ordinea amintirilor esențiale, realități banale ce țin de confortul „foalelor’” înseamnă că, premeditat, se practică ștergerea ilicită a tot ceea ce a fost cenușiu până la negru în bietele noastre existențe. Mesenii aflați la masa aniversară pur și simplu refuză să-și amintească episoade jenante, de tipul tăbârcirii portretului „tovarășei” la defilările de 23 august, uită teroarea dosarului de cadre (pe cale… să revină!), ignoră răposatele două ore de televiziune tâmpă, uită ștampila cenzurii, așează „blur”-ul peste imaginea nesfârșitelor cozi la benzină și la toate cele… Astăzi e zi aniversară, ducă-se pe pustii acel „a fost odată” agățat de noi ca râia, ce ne ține cu privirea înșurubată către înapoi, răpindu-ne liniștea construcției viitoare! Se spune că, la orice vârstă, un viitor există! Și dacă ne gândim bine, toate aceste chinuite și obsesive raportări la un trecut pe care nu ni l-am ales, ci ne-a fost impus, au și n-au relevanță într-un dialog profund cu esențialul, umanul, eternul. Circulă pe net un clip splendid ilustrat și bine susținut muzical intitulat „Prends les temps” (aici, prendre nu-și află chiar traducerea exactă prin românescul „a prinde”) ce repune cu grație în circulație îndemnuri pe cât de simple și limpezi, pe atât de tulburătoare: „prinde timpul” iubirii (care este adevărata tinerețe), clipa pentru a râde (muzica sufletului), pentru a plânge (semnul unei inimi mari), răgazul pentru a citi (semnul științei), a asculta (forța inteligenței), a te juca (prospețimea copilăriei), a gândi (cheia reușitei), a visa (adierea fericirii), într-un cuvânt, pentru a trăi, fiindcă timpul nu se întoarce niciodată. În rest, totul e tăcere. Și n-am nimic de reproșat nimănui. Poate, doar mie.