Opera lui Albert Camus continuă să suscite interes chiar și la 50 de ani după ce marele scriitor care a primit Nobelul pentru literatură, la 44 de ani, a murit într-un accident rutier, informează AFP.
Camus a murit pe 4 ianuarie, 1960, după ce mașina sa s-a lovit de un copac. Cincizeci de ani mai târziu, Camus este viu în dezbaterile legate de cultură în Franța și în lume, cu atât mai mult în urma controversatului proiect al președintelui Franței, Nicolas Sarkozy, care a propus ca Albert Camus să fie inclus în Panteonul culturii franceze.
Născut pe 7 noiembrie 1913, în Algeria, Camus a fost perceput ca un om al poporului, de origine foarte modestă, lucru care l-a distins de restul intelectualilor francezi. Orfan de tată dinaintea vârstei de un an, Camus a fost crescut de mama sa, o menajeră care nu știa nici să scrie, nici să citească.
Mai mult de atât, Camus este produsul unei culturi republicane, fiind încurajat de către profesorii săi să își continue studiile.
A publicat prima sa carte la vârsta de 24 de ani, apoi s-a mutat la Paris, unde a intrat în mișcarea de rezistență împotriva naziștilor și a condus jurnalul clandestin „Combat”. În 1945 a fost unul dintre puținii intelectuali care au condamnat folosirea bombei atomice la Hiroshima.
Din anii ’40, Camus a dezvoltat, cu opera sa, „Mitul lui Sisif”, filozofia absurdului, aceea care prezintă un om care nu găsește logica în lume și nu poate decât să se revolte.
Înainte de a fi creatorul unei filozofii, a fost un scriitor cu un stil format, un scriitor care a deranjat, dincolo de clanuri culturale sau sisteme, un scriitor care a putut fi abordat de cititori de toate facturile.
Deși cu o orientare de stânga, Camus a denunțat totalitarismul în Uniunea Societică și s-a certat, pe acest subiect, cu Sartre. Francez algerian, Camus a refuzat terorismul chiar și atunci când stânga a susținut lupta de independență a algerienilor.
În discursul lui cu ocazia primirii premiului Nobel, Camus s-a autodefinit ca artist. „Spunea că vrea să vorbească pentru cei care nu se pot exprima sau care sunt oprimați”, mărturisește fiica sa, Catherine Camus.
Romanele sale, scurte și dense, s-au impus în cultura franceză și universală. Astfel, „Străinul” (1942) a fost best seller, în timp ce „Ciuma” (1947) și „Căderea” (1956) au intrat în programa liceelor.
Cu banii care i-au revenit odată cu premiului Nobel, Camus și-a cumpărat o casă în Lourmarin en Provence. Pe 3 ianuarie 1960, Camus a plecat spre Paris cu o mașină condusă de prietenul său, Michel Gallimard. Soția și cei doi copii ai săi au luat trenul din gara din Avignon. Pe 4 ianuarie, la 13.55, mașina s-a izbit de un pom, Albert Camus murind pe loc, în timp ce Gallimard a decedat câteva zile mai târziu.
După moartea lui Camus, în servieta sa au fost găsite 144 de pagini din „Primul om”, romanul pe care i l-a dedicat mamei sale și care a apărut de-abia în 1994.
Propunerea lui Sarkozy de a-l include pe Camus în Panteon i-a înfurat pe mulți intelectuali de stânga, care l-au acuzat pe președintele francez că dorește să câștige popularitate prin asocierea cu un scriitor care s-a definit mereu prin acțiunile sale de rezistență.
