Premianții Galei “Top 10 Suceveni”- ediția 2015
„Doamne, ce mi-aș dori eu când am să fiu mare să pot să dau de muncă la alte persoane“, își amintește astăzi Cornel că visa când era mic. Avea 13 ani și trecea prin fața unui magazin din Siret în drum spre casa de copii când și-a pus această dorință, ține minte perfect.
După mai mulți ani, rugăciunea avea să i se îndeplinească și să realizeze adevărata semnificație a cuvântului bogat.
„De regulă, se spune despre cei din orfelinate că nu-s cuminți, că nu învață…”
La 12 ani, făcea chirpici sau aduna iarbă pentru o felie de pâine cu marmeladă ori un ou fiert de pe la oameni care locuiau aproape de orfelinatul pe care îl numea acasă.
Era doar un copil al nimănui într-o statistică ce impresiona doar Occidentul: cea a copiilor abandonați și dați la stat, un stat aproape la fel de dezinteresat ca și părinții care i-au aruncat din brațe.
Cornel Manaz a fost abandonat încă din maternitate de femeia care l-a adus pe lume și care a plecat apoi din spital singură, puiul de om fiind nevoit să urce singur primele trepte ale vieții sale.
„De regulă, se spune despre cei din orfelinate că nu-s cuminți, că nu învață… Eu am spus că trebuie să fie și o altă față, trebuie să arăți că poți”, începe să-mi povestească Cornel.
Și el a arătat că se poate.
Astăzi are propria sa firmă și zeci de contracte în portofoliu, deținând exclusivitate pentru montarea și amenajarea magazinelor unui cunoscut concern în Europa de Est și contractul de mentenanță pentru această companie.
Este mai mereu pe drumuri, muncește cot la cot cu angajații săi și mare parte din profit îl reinvestește în societatea sa.
“Cornel nu mai voia să fie doar un număr. Nu m-am așteptat să fi lăsat în sufletul lui așa ceva”
Jeaneta Maidaniuc, actualul director adjunct al Colegiului Tehnic “Lațcu Vodă” din Siret, a fost profesoara lui Cornel. Cadrul didactic mărturisește că nu are copii, dar și-ar fi dorit unul precum Cornel Manaz.
„El mi-a explicat că de când se știe a fost doar un număr, pentru că în casele de copii evidența lor este nu pe nume, pe număr. Și acuma el dorește să fie Cornel Manaz“, ne-a explicat Jeaneta Maidaniuc, profesoara și fostul elev ținând și acum legătura.
Cadrul didactic a fost pentru Cornel unul dintre oamenii care i-au influențat viața, care, în lipsa mamei și a tatălui, l-au ajutat să urce primele trepte ale vieții.
Același trepte l-au dus pe Cornel în urmă cu mulți ani până în fața casei pe care Luminița, o tânără asistentă medicală de la orfelinat, o construia alături de soțul ei, nu departe de centrul de plasament.
Iar el, un copil pe atunci, s-a oferit să îi ajute.
„Ce puteam eu face la 12 ani?! Să car două găleți cu apă, să calc niște lut, să fac un pic de chirpic nu mi s-a părut mare inginerie”, mărturisește acum Cornel.
Era pentru prima oară în copilăria sa chinuită când Cornel simțea că este iubit, când realiza că oamenii pot să și zâmbească și să dăruiască fără să primească ceva în schimb.
S-au revăzut după aproape 10 ani, în Italia, unde Luminița a plecat de mai multă vreme împreună cu soțul ei.
„A fost o surpriză extraordinară. Nu m-am așteptat să fi lăsat în sufletul lui așa ceva. El s-a apropiat mai mult de noi în perioada în care am început să fac casa. Era un copil foarte întreprinzător, așa cum e acum, așa mare. A fost așa o surpriză extraordinară când a intrat cu mașina în curte la noi, după atâția ani”, ne-a povestit emoționată Luminița Turcanu.
Au vrut să-l înfieze și să-l ia în Germania, însă legislația nu le permitea
Tot după mulți ani, s-a revăzut și cu Ibi și Olaf Lippold, o familie de voluntari nemți la care a locuit o vreme în perioada în care s-au aflat în România și care au vrut să-l înfieze. Erau însă mult prea tineri și legislația nu le permitea.
Ibi și Olaf au trebuit să se întoarcă în Germania, iar despărțirea a fost foarte grea, mai ales că, la scurt timp, Cornel a fost transferat la un orfelinat din Gura Humorului.
A început să aibă rezultate tot mai slabe la școală, nu s-a mai înscris pentru examenul de capacitate, treptele, pe care urcase atât de greu până la vârsta adolescenței, începând deja să fie din ce în ce mai dificile.
Din fericire, salvarea lui Cornel a venit tot de la o familie de voluntari nemți, Stefan și Ester Armer, prieteni cu familia Olaf, care l-au luat în grija lor. I-au întins o mână de care el, un copil pe atunci, fără mamă și tată, avea atât de multă nevoie.
“Cred că diriginta lui de atunci a spus că e de la casa de copii, ce-i trebuie examen de capacitate pentru cine știe ce vulcanizare unde să lucreze“, rememorează Ester acea perioadă.
Împreună cu soțul ei, Stefan, cumpărase o casă la Dersca, iar Cornel s-a mutat ulterior cu școala la Siret, iar la sfârșit de săptămână ori în vacanțe mergea de fiecare dată la familia Armer.
„Noi am învățat mai greu românește și el a spus: mai bine vorbesc eu nemțește. Și așa a învățat germana“, zâmbește Stefan, amintindu-și cât de harnic era Cornel și cum era dornic să învețe cât mai multe.
Sprijinit de Stefan și Ester, Cornel și-a dat examenul de capacitate și s-a înscris la liceu, reușind să ajungă unul dintre cei mai buni elevi.
Jeaneta Maidaniuc își amintește și astăzi, după atâția ani, cum Cornel a abordat-o pe stradă și, deși i-a spus că e foarte grăbită, că trebuia să ajungă la ore, elevul a insistat să-i spună ceva și s-a urcat în mașina ei. „Și mi-a explicat că este foarte fericit că este pe lista burselor, dar nu a burselor sociale, ci este pe lista burselor cu elevii care au obținut bursa de merit, datorită rezultatelor la învățătura“, completează profesoara.
“Nici nu știu câți dintre colegii mei de facultate știu că eu provin din orfelinat”
Cornel a urmat apoi cursurile facultății de Științe Economice din Suceava, însă a preferat să nu se înscrie la admitere pe locurile pentru elevii din centrele de plasament.
“Nici nu știu câți dintre colegii mei de facultate știu că eu provin din orfelinat. Nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng, și nu a fost un punct dacă cineva să mă ajute datorită situației mele sociale“, îmi spune Cornel.
După ani și ani de zile, așa cum Cornel a fost ajutat de străini, așa și viața l-a dus la celălalt capăt al pământului, tocmai în Uganda, acolo unde, alături de soția sa, Iuliana, web designer, s-a implicat într-un proiect umanitar pentru un trib de băștinași, care trăiesc în condiții greu de închipuit.
Cornel a contribuit cu o sumă de bani și a lucrat la propriu pentru construirea unor case pentru băștinași și a unui orfelinat, iar anul viitor are de gând să se întoarcă în Uganda.
Ce înseamnă să fii bogat
Cornel a învățat cea mai frumoasă definiție a cuvântului bogat și așa a realizat că a întâlnit în viața sa numai oameni bogați: Luminița și Cristi, Jeaneta Maidaniuc, Ibi și Olaf și nu în cele din urmă Ester și Stefan. „Am învățat ce înseamnă să fii bogat: să dăruiești. Pentru că îți aparține ceea ce dăruiești”, vine imediat și definiția.
Povestea lui Cornel Manaz este una despre voință, determinare, visuri împlinite și refuz de a se lăsa învins de un sistem care nu-i dădea multe șanse. Despre cum o mână întinsă poate întâlni o alta, chiar și la mii de kilometri distanță, la capătul pământului. Pentru că… acolo l-au dus treptele.
Este o poveste adevărată despre cum un sfat, o îmbrățișare, o încurajare sau o mângâiere pot schimba destine… Pot face oamenii să nu mai fie doar simple numere în statisticile altora.
