Povestea lui Cornel Manaz, un tânăr om de afaceri sucevean, este una despre voință, determinare, vise împlinite și refuz de a se lăsa învins de un sistem care nu-i lăsa multe șanse. A fost abandonat de mamă la naștere, despre tatăl său nu știe nimic, dar în orfelinate a avut șansa de a cunoaște oameni care i-au dat încredere că poate reuși. ”Foarte puțini oameni știu că sunt orfan. Am vrut să reușesc prin ceea ce pot, nu prin statutul meu de caz social”, ne-a spus Cornel.
”Dacă aș fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”
În mai 1986, la o maternitate din Moldova se năștea un băiețel. Din motive numai de ea știute, cea care i-a dat viață a părăsit maternitatea și a lăsat copilul acolo. Asistentele l-au botezat Cornel. A fost preluat de un orfelinat și a intrat în statistica ”număr de copii abandonați la naștere și crescuți în centre de plasament”. Cea mai veche amintire a lui Cornel este de la grădinița orfelinatului: ”La pauza de prânz ne dădeau biscuiți cu miere. Era delicios”. Tot din perioada primilor 6 ani își amintește de covorul mare de lână, roșu cu gri, pe care se așezau copiii vara pentru a mânca și pe care dormeau după masa de prânz: ”La somnul de amiază, dormeam pe covorul ăla 30-40 de copii, unul lângă altul”.
Școala generală a însemnat mutarea în alt orfelinat, mai mare. Cornel spune că aici erau peste 500 de copii. Are ca reper, în aprecierea numărului, aceea că ”se mânca în două, trei ture”. Hrana era insuficientă pentru foamea copiilor, dar Cornel a descoperit repede că poate avea mâncare suplimentară dacă ajută în gospodăriile din vecinătatea orfelinatului: ”Mergeam și întrebam dacă nu au ceva de lucru – curățenie în curte, strâns buruieni pentru animale, din astea. Dacă nu-mi era foarte foame, mergeam cu o plasă pentru strâns iarba și primeam o felie de pâine. Dacă voiam mai multă mâncare, mergeam cu un sac. Munceam și primeam mâncare. Dacă aș fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”.
La 12 ani, a învățat a face chirpici. O tânără asistentă medicală de la orfelinat construia ceva lângă locuință și a întrebat-o dacă poate veni să o ajute. De tânăra asistentă s-a atașat cel mai mult. Iubea copiii și avea mereu o vorbă bună pentru ei. A reîntâlnit-o după zece ani, în timpul unei vacanțe în Italia. Femeia s-a stabilit cu familia acolo. Revederea a fost emoționantă pentru amândoi.
Primul surogat de familie – doi voluntari din Germania
Momentul care a marcat destinul lui Cornel a fost Revoluția din 1989. Primii ani de după ’90 au adus în România mulți voluntari străini, impresionați de imaginile din orfelinate, care au făcut înconjurul lumii. Lângă orfelinatul în care era Cornel și-a stabilit sediul o fundație germană, cu doi voluntari tineri: familia Ibi și Olaf Lippold. L-au plăcut de la început pe puștiul care îi întreba zilnic dacă îi poate ajuta la treabă și au obținut acceptul orfelinatului ca băiatul să locuiască împreună cu ei: ”Pe lângă faptul că stăteam într-o familie, mi se părea fascinant că, dacă îți era foame, mergeai la frigider și îți luai. Dacă voiai ceva, cereai și primeai”.
Au locuit un an împreună, iar în vacanța de iarnă Cornel a fost cu Ibi și Olaf în Germania. O săptămână a locuit la ei, altă săptămână la prieteni de-ai lor. De la voluntari a învățat limba germană și a deprins atitudinea nemțească față de muncă și responsabilități. Când era în clasa a VIII-a, stagiul celor doi voluntari în România s-a încheiat. Cornel s-a întors în orfelinat, dar despărțirea a fost cruntă. ”Nu material îmi lipsea ceva, ci prezența lor. Despărțirea de ei a fost cel mai greu lucru cu care m-am confruntat în viață. Am învățat că lumea vine și pleacă în viața ta și asta te învață să iei decizii. Prima jumătate de an după plecarea lor a fost foarte, foarte dificil”, își amintește Cornel. Nu a promovat examenul de capacitate și s-a înscris în cea mai ușoară formă de învățământ, școala complementară.
A fost transferat la un centru de plasament din Gura Humorului, unde mai mult de 80% dintre copii ”nu erau limpezi la cap”. Primul șoc au fost tăvile pentru mâncare din sala de mese. În celelalte orfelinate, fiecare fel de mâncare era servit în farfurie, de tablă sau porțelan, dar farfurie. La Humor, mâncarea le era dată copiilor în tăvi de tablă compartimentate. ”Ca la pușcărie, m-am gândit atunci”, ne spune Cornel.
”În clasa a IX-a eram imun la foarte multe lucruri. Nu mai aveam iluzii, nu mai aveam așteptări, ca să n-am dezamăgiri”, rememorează tânărul.
Facultatea și prima afacere
Legătura cu Ibi și Olaf a continuat, cu vizite în vacanțe. Vara, stătea în Germania câte o lună. O altă familie de nemți pe care a cunoscut-o prin intermediul lor, Stefan și Ester Armer, i-a sugerat să încerce ”o formă mai bună de școlarizare, o școală profesională sau un liceu”. Ei, împreună cu profesorii Ana Cazac și Ela Ștefănescu, de la orfelinat, l-au sprijinit să dea examenul de capacitate și să urmeze cursurile liceului din Siret. Cinci ani a stat la internatul liceului din oraș. De atunci a început implicarea lui socială. A demarat campania ”Ajută-i să zâmbească”, în sprijinul copiilor cu dizabilități de la Siret. A început-o ca un proiect în clasa lui, cu donații de 1 leu de la fiecare elev pentru a cumpăra dulciuri pentru ”copiii speciali”, apoi l-a extins la tot liceul, la profesori și în oraș, la alte școli. Proiectul continuă și acum.
I s-a deschis apetitul pentru studiu și a dat examen de admitere la Științe Economice, la Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava. ”Puteam să mă înscriu pe locurile speciale pentru elevii din centrele de plasament, dar nu am vrut să abuzez de situația de caz social. Foarte puțini știau că sunt orfan. Am încercat să fiu mereu curat și îngrijit. Dacă ești necăjit, nu trebuie să fii și murdar. Apa nu costă foarte mult”, spune Cornel.
A aplicat pentru o bursă Erasmus în Austria, a obținut-o, dar a fost nevoit să renunțe pentru că nu a avut diferența de bani pentru a acoperi costurile de întreținere pe perioada studiului la Viena. Nu a cerut de la nimeni, a muncit mai mult pentru a avea propriii săi bani. În ultimul an de studii și-a înființat o firmă de amenajări. Singur. El director, el angajat. În 2009, a văzut într-o parcare în Bistrița o mașină a unui concern austriac. Ocupanții mașinii făceau o pauză, iar Cornel s-a dus să-i întrebe dacă au colaboratori în România. La răspunsul lor negativ, le-a dat cartea lui de vizită și le-a spus să-l sune, dacă vor să aibă. În 2010 l-au sunat, doar că voiau un colaborator care să aibă mașină. ”Aveam 1.500 de euro strânși. Am căutat o mașină potrivită în Germania, am găsit un Mercedes Vito care costa 10.000 de euro. L-am sunat pe neamț, i-am spus că am un avans de 1.500 și am nevoie să cumpăr mașina asta. L-am întrebat dacă mă creditează un an. Dacă îmi merge bine, plătesc mașina, dacă nu, i-o restitui și pierd banii de avans și ce reușesc să-i mai plătesc lunar. A zis ok și am făcut târgul. Am achitat mașina și am folosit-o până anul trecut, când am donat-o unei familii cu șapte copii”, povestește Cornel.
”Sunt motivat să-i ajut pe cei care nu stau într-un colț și-și plâng de milă”
Astăzi, mica lui firmă, CM Montage, are exclusivitate pentru montarea și amenajarea magazinelor concernului Deichmann în Europa de Est și contractul de mentenanță pentru această companie. Cu șase, opt angajați pe care îi plătește foarte bine, Cornel Manaz a ajuns cu firma sa la o cifră de afaceri de 6 miliarde de lei vechi pe an. Acum doi ani, s-a căsătorit cu Iuliana, web designer în IT, care îl va ajuta să-și diversifice activitatea. De comun acord, au decis ca anual să investească 10% din profit în cauze sociale. ”Mi-a dat Dumnezeu mai mult decât am meritat. Sunt motivat să-i ajut pe cei care nu stau într-un colț și-și plâng de milă. Pe oameni trebuie să-i ajuți să se dezvolte pentru că dacă doar îi hrănești, stagnează. Un an îi sprijin, dar pe urmă vreau să văd contribuția lor pentru a-și face viața mai bună”, este principiul după care se călăuzește Cornel.
Intervine în situații dificile nu doar în România, ci și în țări în care oamenii sunt mai săraci ca la noi. Luna trecută, în februarie, împreună cu Iuliana a participat la un proiect umanitar în Uganda, unde a construit o căsuță pentru o familie dintr-un trib de băștinași și a turnat temelia pentru un orfelinat. ”Nu am avut niciodată un loc despre care să spun că acolo e casa. Sunt sociabil, oriunde am fost m-am simțit bine”, afirmă Cornel.
Afacerea prosperă, și-a întemeiat o familie, are prieteni, dar despre trecutul său preferă să discute cât mai puțin. Și-a găsit și mama, o vizitează din când în când: ”Nu tânjesc să aflu de ce m-a abandonat. N-am întrebat-o niciodată. Cu siguranță a avut motivele ei”. Vrea ca oamenii, societatea, să-l judece și să-l aprecieze după ceea ce face, nu pentru că are o istorie grea. Păstrează contactul cu cei care i-au influențat viața, iar din orfelinat, și-ar dori să revadă un prieten din copilărie. ”Virgil Slabu. Pe el mi-aș dori să-l reîntâlnesc. Nu l-am văzut de la 12 ani. El avea părinți, mai mergea în vacanță la ai lui, dar tot în orfelinat se întorcea. Nu mai știu nimic de el”, încheie gânditor Cornel Manaz.
