L-am cunoscut…

Hamlet, tragicul prinț al Danemarcei, aflat pe marginea gropii „sărmanului Yorick”, a rostit – ne arată Shakespeare – simplele, dar atât de profundele cuvinte: „L-am cunoscut”, amintindu-și despre acest prieten din copilărie și opunându-i morții vizibile, palpabile, neîndurătoare, imagini vii și plăcute, amintiri ale celui ce a fost bunul său amic. Aceasta este modalitatea firească prin care, dincolo de trista întoarcere a trupului în țărână și de plecarea sufletului pe cărările veșniciei, fiecare dintre noi vom trăi: în memoria cunoscuților, a celor dragi.
Un chip abia definit, o imagine îndepărtată, dar un sentiment duios. Iar amintirile, în timp, indiferent de greutatea lor emoțională, pălesc și se cern. Cele neplăcute au tendința de a dispărea, topindu-se orice patimă și încrâncenare. Cele frumoase capătă mai multă forță, rămânând asociate unei fețe și unui nume. Și unor spații, unor gesturi, unor expresii, toate declanșând, în momente neașteptate, amintiri despre cei ce au fost.
Îmi este greu acum să îmi imaginez cum va funcționa acest mecanism pur uman în privința ierarhului care m-a hirotonit: Înalt Preasfințitul Părinte Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei. Îmi este, încă, foarte greu să cred că a murit. Un astfel de om energic, hotărât să sfideze vârsta și ideile preconcepute privitoare la etapele vieții, dedicat misiunii sale și scrutând, semeț, spre viitor, nu cu nostalgie spre trecut… Un astfel de om pare să existe, pur și simplu, înlăturând bolile și suferința, înlăturând moartea. Dincolo de aparențe însă, era strădania monahului de a nu se lăsa învins în lupta cu slăbiciunile acestei lumi, inclusiv cu durerile ori cu neputința. Și, de aceea, vestea trecerii Înalt Preasfinției Sale la Domnul a părut un neadevăr sinistru, nicidecum un fapt real, inevitabil.
L-am cunoscut. I-am fost alături, ca diacon, vreme destul de lungă. L-am întâlnit ca preot de parohie. L-am privit cu ochii scriitorului, pentru o perioadă ceva mai scurtă, activând în cadrul Sectorului cultural al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei. L-am văzut și bucuros, și întristat. Am primit și laude, și mustrări. Am cunoscut ierarhul-conducător, monahul-învățător și omul, cele trei aspecte ale vieții Arhiepiscopului Epifanie. Iar astăzi, când nu mai este printre noi, simt un gol în suflet, gol pe care o lacrimă se străduiește în zadar să îl umple. Căci simt că a murit cineva drag, un părinte ce mi-a fost aproape, învățându-mă, uneori cu severitate (al cărei nivel l-am perceput exacerbat, asemeni tuturor oamenilor orgolioși), alteori cu blândețe (pe care nu am înțeles-o la adevărata valoare decât prea târziu).
M-a învățat să fiu răbdător și ascultător, două virtuți pe nedrept ponegrite în aceste vremuri ale secularizării dezumanizante. M-a călăuzit spre smerenie, lucru pe care astăzi îl apreciez enorm. Și mi-a deschis ochii spre adevăratele valori ale existenței. Iar toate acestea nu pot, nu trebuie să fie comprimate într-o simplă amintire, legată de un chip abia definit.
Viața va merge mai departe, cu bune și cu rele. Vor apărea zorii și va veni seara, delimitând noi și noi zile, cât va îngădui Dumnezeu. Alte experiențe și persoane vor însoți alte idei și gesturi specifice, într-o înșiruire firească devenirii. Peste acestea, însă, va rămâne memoria vie a celui ce a fost ierarhul intransigent și neobosit ctitor, iubitor al dreptății și al sincerității. Dincolo de cuvinte. Departe de noi și, totuși, pentru cei ce l-am cunoscut, atât de aproape, prezent în toate atitudinile și gândurile pe care ni le-a insuflat.
Chiar dacă îmi este greu să cred că a plecat, îi spun, la ceas de despărțire, Arhiepiscopului Epifanie, ca unui părinte: Nu voi uita nicicând ceea ce ați făcut pentru mine. Dumnezeu să Vă odihnească, Înalt Preasfinția Voastră, și veșnică să Vă fie pomenirea.
(Pr. Alexandru Pripon, sursa: Ziarul Lumina)