KŐPENICK LA BUCUREȘTI!

Fascinația uniformei! În veacul al XIX-lea, midinetele oftau abitir la vederea oficeriului cu pinteni și fireturi; visul lor cel mai înflăcărat era ca, la primul ceas al dimineții, să aibă înaintea ochilor un mundir cu galoane așezat pe spătarul scaunului de lângă pat. După care s-a instaurat magia șepcii roșii a impiegatului sau a șefului de gară. În „Mica enciclopedie a transporturilor” poate fi văzută o poză antologică: pe peronul gării Giurgiu, înaintea plecării trenului spre București – Filaret, pasagerii, plus o mulțime de gură cască, se zgâiesc cu nespusă admirație la șapca impiegatului, atent flancat și posesiv privegheat de soața-i ce azvârle-n jur crunte priviri de cloșcă în primejdie. Cireașa de pe tort a așezat-o în 1906 (deci, în plin veac XX!), lângă Berlin, cizmarul Voigt. Cetățenii orașului Kőpenick au asistat cu mută uimire și cuvenita obediență prusacă la scena arestării primarului și a altor notabilități municipale. O patrulă alcătuită din 20 de soldați, în frunte cu un căpitan înțolit cum se cuvine, a intrat în Primărie și, după arestuirea șefilor, a purces la deschiderea casei de bani, de unde s-a sfeterisit suma de 4000 mărci. Doi saci de bani! S-a râs mult, s-a râs homeric după aceea: „căpitanul” își cumpărase hainele de la talcioc, iar patrula o luase autoritar sub comandă… de pe stradă. „Műnchener Post” scria, atunci, despre „blamul teribil la care a fost expus sistemul prusac al supunerii militare oarbe și al servilismului burghez prin această ispravă de neuitat”, iar recidivistul Voigt a devenit erou național, întâmpinat cu urale la ieșirea din pușcărie… La noi, după ce s-au recrutat căpitani, maiori și colonei semi-analfabeți, direct din producție, în funcție de dosar, prestigiul uniformei s-a prăbușit vertiginos, bătând către zeroul dezinteresului și chiar al disprețului general. Revoluția a adus armatei uniforme noi și nici acum nu prea știe populația a deosebi locotenentul de colonel. Iar mantaua a fost radical detronată de sutană, fapt perpetuat până și-n anul de grație 2007. Un popă fals, însoțit de un „dascăl” și mai fals, a intrat într-o Primărie spre a vesti…. Boboteaza. Și nu la Pocreaca (acolo chiar că-i imposibil, fiindcă fiecare îl cunoaște pe fiecare) ci taman în inima Bucureștiului! La vederea sutanei, funcționarii au reacționat creștinește, deșertându-și buzunarele în găletușa popei. Și vice-primarul s-a conformat, contribuind cu RON-ii (50) cuveniți. Situația, oarecum asemănătoare cu aceea din primăria de la Kőpenick, evidențiază mai întâi prestigiul Bisericii, păstrat între limite onorabile prin vâltoarea atâtor decenii convulsionate. Ceea ce-i demn de salutat. Mult mai puțin demnă de „jos pălăria!” rămâne atitudinea primitiv-prostesc-obedientă a funcționărimii ce încă mai identifică instinctiv uniforma cu instituția. Mai la fiecare intrare a Gării de Nord străjuiește câte un bărbos cu cruce la gât și catastif la vedere. Îți cere parale pentru nu-ș ce mănăstire-ntr-un-picior și, dacă-i urmărești prestația diurnă, observi că adună sume frumușele, pentru care nu taie urmă de chitanță, ștampilată barem cu vin de împărtășanie. Sună rău „poliția bisericii”, dar cele mai îndreptățite să ia măsuri împotriva maculării uniformei de către falșii purtători de sutană ar fi, totuși, Patriarhia și Mitropoliile… Scriu aceste rânduri în mașină, așteptând să mi se întoarcă soața de la târguieli. Abia am izbutit să găsesc un locșor de staționare, fiindcă Iașul are de toate, de la istorie, la fotbal, de la cultură, la Mall-uri europene – numai locuri de staționare n-are. Și se pare că nici nu-i pasă! Tresar: „actele la control!” Agentul Poliției rutiere îmi toarnă amenda pentru staționare „în zona semnului oprirea interzisă” și nici nu suflu. Are dreptate. Abia acasă citesc procesul-verbal: în loc de 2 puncte, cum prevede Codul Rutier, văd că m-a penalizat cu 6. C-așa a vrut el. Nu trebuia să semnez procesul-verbal – dar, ce să-i faci, fascinația uniformei! Proști mai suntem câte odată!