KONKANI, HAKKA, TLINGIT

Senatorul Sogor Csaba a anunțat că, dacă va fi ales deputat european, va susține, la Bruxelles, ideea de autonomie teritorială, plus cererea ca maghiara să devină a doua limbă a statului, măcar acolo unde minoritatea maghiară reprezintă 20% din totalul populației. Declarația ilustrează cum nu se poate mai bine politica pașilor mici, consecvent urmată de UDMR; dacă ne amintim bine, Marko Bela susținea, la reuniunea primarilor de la Miercurea Ciuc, teza investirii maghiarei cu calitatea de limbă regională oficială. Acum, n-o mai vor regională, ci națională. E-o solicitare acceptabilă? Trebuie să sperie? La case mai mari, cum e? Americanii nici nu vor să audă de așa ceva; în Statele Unite, emigrantul intră în malaxorul americanizării și sfânta engleză n-o clintește nimeni de pe soclul mai solid decât cel al statuii Libertății. Canada tolerează, ba chiar încurajează păstrarea prin limbă a identității naționalităților stabilite în lumea nouă. În USA, emigrantul se va refugia în teritoriul monocord al limbii engleze americanizate, în vreme ce statul vecin tolerează oficial, alături de engleză și franceză, nu mai puțin de 126 (!) alte limbi. Deși-s absolvent de filologie, mărturisesc: n-am auzit, până acum, de limba blakfoot, ori carrier, dogrib, haida, kutenai, tlingit, tsimishian, gitskan, flemish, anharik, konkani, hakka, twi – ba chiar și de o “non verbal language”, creditată cu 41.000 de vorbitori! Sunt, cum se vede, limbi tratate egal, fără ca vreuna să primească mai multe galoane decât cealaltă. Dacă ar fi să urmăm modelul cel mai democratic cu putință, adică acel canadian (stat compozit, alcătuit din veniți de pretutindeni) s-ar impune acordarea statutului de limbă oficială nu numai maghiarei, ci și limbii romani, ucrainene, tătărăști, ivrit, ruse, germane etc. etc., intrând și în complicate dispute de tipul “este ruteana limbă deosebită de ucraineană?” Și ce ar aduce în plus noul statut, câtă vreme limbile respective se vorbesc fără cea mai mică stavilă statală, ba, dimpotrivă, funcționează școli în limbile naționalităților, unele de la clasa I-a până la învățământul superior, există publicații, teatre, emisiuni radio și TV, este oficializată utilizarea acelor limbi în administrație și justiție etc. Mai degrabă se pare că-i vorba doar de încă un reazim, clădit în virtutea aceleași politici a pașilor mici, pentru susținerea ideii de autonomie teritorială… Interesant este – dacă privim iarăși în grădina altora – atitudinea vorbitorilor limbilor minoritare față de limba oficială. Statul canadian a trecut și româna în lungul pomelnic născut din încâlcirea limbilor la poalele turnului Babel – cu o precizare statistică: o vorbesc mai multe femei decât bărbați. De unde se vede că tot biata gospodină rămâne să păstreze valorile tradiționale, în vreme ce capii de familie, prinși în vârtejul business-ului și al obligațiilor slujbei, mai și uită graiul de acasă. Unii mai mult și deliberat, alții mai puțin și fără voie, în funcție de constituția sufletească a fiecăruia și de capacitatea de rezistență a rădăcinilor. Dar, regulă generală, preocuparea stăruitoare pentru însușirea englezei (în USA), englezei sau francezei (în Canada) e-o constantă stabilă, de la care nu abdică nimeni. Și-i vorba de emigranți veniți relativ de curând, nu de populații care conviețuiesc cu localnicii de secole! Maghiarii noștri nu se prea omoară cu învățarea limbii române, pare-se chiar programatic – dovadă și modul poticnit în care vorbesc parlamentarii UDMR. Ce șanse ar avea în viață un canadian konkani ori hakka încremenit doar în tiparele limbii strămoșilor, chiar dacă i-ar obține rangul de limbă de stat? Dacă-i evident forțată comparația, întrebarea, oricum, rămâne.