Karma nu iartă și nu uită

M-ați întrebat dacă îmi plac animalele? Vai, se poate tocmai mie să-mi puneți o astfel de întrebare? Of course, îmi plac la nebunie. Și cele sălbatice, și cele domestice. Dar nu în farfurie, cum a răspuns odată un ziarist și scriitor, slugoi declarat de-al lui Băsescu, care l-a și trimis consul pe la Marsilia: ”între mine și animale e o relație de lanț trofic: eu le mănânc pe ele.” Ce răspuns de om pestriț la mațe!
Toate animalele îmi plac, pe toate le respect. În primul rând, le respect dreptul la viață. Se înțelege că îi detest – pe cale logică – pe vânători. Și nici pescarii nu-mi sunt extraordinar de dragi. Când mai are loc câte un accident de vânătoare, mă gândesc că e o răzbunare a Sfântului Francisc, protectorul animalelor. Simpatic sfânt! Cică ținea predici religioase animalelor. Mi-ar plăcea să-i fac cinste cu o bere și să-i povestesc ce mai e nou pe Pământ. Dar mă tem că pentru asta trebuie să merg eu la el. Sfinții sunt persoane ocupate, nu-și văd capul de treabă.
Pe podiumul dragostei mele pentru colegii noștri de regn se află calul, câinele și mâța. Vă las plăcerea de a ghici clasamentul. La câine, apreciez că e deștept și fidel. Mâța, că e frumoasă și știe să electrizeze. Calul, pentru că e nobil, elegant și devotat.
În străinătate, greu găsești casă fără pisică sau câine, deseori trăind în bună înțelegere. Câinele e dus în lesă domol, are locul lui în automobil sau aleargă cu stăpânul pe plajă. Calul e încălecat și de copii, și mai ales de june amazoane, după care până și castrații privesc cu jale.
Dar tot calul sfârșește la măcelărie. Tot mai multe popoare se dau în vânt după prezența calului în farfurie. Ceea ce e incorect. Apropo, că tot aniversăm zilele astea sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Numai pe Frontul de Est, caii au murit într-un ritm de 27.000 pe săptămână! Ce repede le-a uitat omul jertfa! Cred tot mai mult că nici accidentele grave de călărie nu-s întâmplătoare. Karma nu iartă și nu uită.