KA-și-KA

Stricătorii de limbă beneficiază, în România, de eternă amnistie. Pe zi ce trece, limba strămoșilor este tot mai stâlcită, deteriorată, sub privegherea și cu largul concurs al radioului și televiziunilor. Datorită lipsei complete de reacție a audiovizualului, singurul for capabil să promoveze, cu ceva șansă după anii de școală, corectitudinea gramaticală, fiecare face ce vrea și zice cum îi place și-l taie capul.
Oare conu’ Ralu Filip n-ar trebuie să reacționeze? Organul ce-l conduce (mereu ezit să-l numesc, spre a nu confunda, Doamne ferește, CNA cu CNAS ori CNSAS…) urmărește cu strașnică atențiune tot soiul de încălcări ale reglementelor, rămânând complet inert la promovarea și generalizarea, prin audiovizual, a inculturii stricătoare de limbă. Sumedenie de năzbâtii capătă, prin tolerare și proliferare, statut (ilegal) de normă. Și când, în sfârșit, prostia devine prea de tot evidentă, degeaba o mai arăți cu degetul, fiindcă-i mult prea târziu: s-a încuibat în limbă.
Cine mai pronunță azi o anumită categorie de nume proprii accentuând corect? Ciubotáriu a devenit Ciubotaríu, Grădináru, Grădinaríu, Pescáru, Pescaríu ș.a.m.d. Fenomenul pornește dintr-o bună intenție compromisă de lipsa științei de carte: încercarea de a vorbi mai îngrijit. Deplasarea accentului pe penultima silabă a unui diftong inexistent lasă impresia unei exprimări… mai elevate și mai „domnești”, tot așa cum lui Jupân Dumitrache i se părea mai „de oraș” vorbulița „cremenal” față de „criminal”. Nici o lege a evoluției fonetice, nici un temei de istorie a limbii nu justifică tâmpa schimbare de accent; o explică doar dorința incultului de a pare „mai” știutor de carte.
Dacă doar o săptămână-două radioul și televiziunea ar fi atras atenția asupra flagrantei lipse de corectitudine și, pe post, s-ar fi difuzat doar formele nominale nepervertite, prostia nu s-ar mai fi lăbărțat. Acum, e prea târziu! Numele proprii ale românilor nu mai sună precum ni le-au lăsat strămoșii, fiindcă maneliștii gramaticii le-au răsucit după mintea lor puțină și… tenace.
Mai nou, a apărut alt fenomen pur și simplu idiot: „ca și”. Nu se mai spune „alb ca varul”, ci „alb ca și varul.” De ce? Dintr-o pudică frică de cacofonii. Sigur că sună ca dracu’ „lucrez ca contabil” și, în astfel de cazuri, introducerea unui și-tampon (de care propoziția n-are nici o nevoie) devine tolerabilă. Dar de ce „lucrez ca și bucătar”? Uitați-vă, în manuale, care-i rostul lui și într-o propoziție! Ascultați cum se vorbește în Parlamentul României și veți constata cât de repede tâmpenia a prins – pentru simplul motiv că o persoană nesigură pe ceea ce (mai) știe adoptă grabnic „noutățile” ce l-ar putea aduce în preajma vorbirii „elevate”. Aștept ca, în transmisiile sportive, numele fotbalistului Kaka să devină… Ka-și-ka!
Altă boacănă: numeralul șaptesprezece a devenit, la Radio București, șaptisprezece. Probabil că deținătorii patentului (utilizat și la TV) au urmat nu șapte clase elementare, ci șapti! Ce să mai spunem despre ora doisprezece? Dac-ar fi statornici în neștiința lor penibilă, cei ce spun „ora doisprezece” în loc de „ora douăsprezece” ar trebui să spună și „ora doi” în loc de „ora două”…
A lucrat și sus-semnatul la Radio și la Tv. Atunci când intervievatul stâlcea gramatica, fie că-l opream și-l înregistram din nou, fie că – în cazul transmisiei directe – strecuram în fraza următoare o formulare asemănătoare pronunțată corect, cu evidentă și apăsată intenție de a avertiza ascultătorul că alta-i forma recomandată de gramatica limbii române. Dar cui îi mai pasă, astăzi, cu adevărat de starea limbii române?