Poate că sună nefiresc, dar rostul justiției nu este acela de a face dreptate, ci de a aplica legile. Dreptatea e una, legile sunt cu totul altceva. Cine crede că legile sunt făcute pentru a împărți dreptatea între oameni va trăi mereu cu convingerea că justiția e murdară și că slujitorii ei sunt niște șnapani irecuperabili. În realitate, dreptatea e un cuvânt al cărui înțeles descinde din mitologia umanității și din simțul moral cu care fiecare om tinde să-i judece pe semeni.
Avem în noi un adânc simț al reciprocității în materie de gesturi umane, un simț grație căruia, în cazul săvârșirii unei greșeli, încercăm imediat repararea ei: greșeala trebuie îndreptată, iar fărădelegea trebuie desființată. Din păcate, greșelile sunt ireversibile, cum și efectele unei fărădelegi sunt adesea ireparabile. Și atunci, în lipsa unui mijloc prin care să putem anula urmările unei infracțiuni, nu ne rămâne la dispoziție decât pedeapsa.
Pedeapsa este reacția pe care o avem în fața unui rău ale cărui consecințe nu le mai putem desființa. Pedeapsa nu poate să refacă starea inițială de dinaintea săvârșirii fărădelegii, ci poate doar să împiedice repetarea ei. Dacă pedeapsa ar putea repara complet răul făcut, anihilându-l până la stadiul în care lucrurile ar sta ca și cum răul nu ar fi fost săvârșit, atunci dreptatea ar fi cu adevărat posibilă. Așa însă, pedeapsa este măsura punitivă prin care răului i se răspunde cu aceeași măsură: printr-un alt rău. Orice pedeapsă e rea pentru cel care o îndură, dar fără ea răul în lume nu ar mai putea fi stăvilit. Și atunci, deși este rea, pedeapsa e bună pentru ordinea comunității.
Dreptatea este idealul pe care îl purtăm în fața ochilor din nevoia de a nu ne pierde iluziile în viață. E mirajul moral iscat de instinctul spontan al reciprocității, un instinct care, neputând să-și găsească satisfacția în lume, proiectează dreptatea în cealaltă lume, lumea de apoi. E compensația prin care putem să supraviețuim psihic într-o lume în care dreptatea nu are ce să caute. Căci dacă lumea e nedreaptă, măcar Dumnezeu să fie drept. Și atunci nu ne rămâne decât să-i dăm lui putința de a corecta și îndrepta toate inechitățile, mârșăviile și crimele pe care justiția lumii acesteia nu le poate corecta. Pe scurt, dreptatea este un atribut divin, tocmai de aceea ea nu există în lumea noastră. Dacă ar exista, atunci lumea ar dispărea, până într-atât de esențială îi este lumii nedreptatea. Iată de ce ideea că până la urmă dreptatea va triumfa, la fel ca ideea că adevărul va ieși în final la iveală precum untdelemnul deasupra apei, aceste idei sunt prejudecăți vitale fără de care integritatea noastră psihică ar fi amenințată cu desființarea. Fără ficțiunea dreptății ne-am pierde cu toții mințile.
Și pentru că nu poate face dreptate în lume, justiția oricărei societăți se mulțumește cu rolul de păstra ordinea ei. Ordinea este mult mai importantă decât dreptatea, și asta pentru că ordinea este un concept statistic, ea privind masa oamenilor și nu cazurile individuale ale ființelor în carne și oase. Când ai de ales între salvarea ordinii, și slujirea dreptății, alegi ordinea colectivă și sacrifici dreptatea câtorva ființe individuale. Dacă ai proceda invers (fiat iustitia pereat mundus), ai distruge ordinea în numele dreptății și atunci nu vei mai avea nici o societate înlăuntrul căreia să poți pronunța cuvântul dreptate. Dar și invers, când, din dorința de asigura ordinea ajungi să emiți și să aplici cu scrupulozitate prea multe legi (summum ius, summa iniuria), atunci nu numai că dreptatea e inexistentă, dar în plus chiar și ordinea va avea de suferit. Hățișul legislativ este tot atât de distrugător ca și vidul legislativ: naște haos, iar haosul împinge nedreptatea la o treaptă insuportabilă. (Sorin LAVRIC, sursa: www.ziarulumina.ro )
