Pe 13 decembrie 1981 a apărut la televiziune cu ochelarii săi negri și a anunțat poporul polonez comunist că experimentul polonez liberal s-a încheiat. De luni de zile, sindicatul liber Solidaritatea își făcea de cap – greve, dezbateri, înscrieri fățișe – se spunea că ajunsese la nouă milioane de membri. În intervenția sa televizată, generalul Jaruzelski a afirmat că “Polonia este pe marginea prăpastiei”. Toată lumea a înțeles că asta însemna că rușii se pregăteau să invadeze, cum făcuseră deja în Cehoslovacia, în 1968. Și, ca atare, târgul încheiat a fost privit cu oarecare îngăduință. Ca să împiedice intrarea rușilor, generalul a arestat chiar el pe disidenții polonezi –circa 5.000, doar liderii – și a decretat starea marțială. Peste 40 de persoane au fost ucise în incidentele care au urmat.
După 28 de ani, generalul a fost trimis în judecată de un procuror polonez. Opinia publică e mai curând de partea lui, considerând că o invazie sovietică ar fi fost și mai rea. Probabil că se vor prezenta dovezi în proces că o asemenea invazie era deja pregătită. Foștii disidenți îi cam iau, prin gazete, partea generalului și se îndoiesc de capetele de acuzare, care afirmă că organul de anchetă creat atunci era o “organizație criminală” sub ordinele generalului. Cu toate acestea, un mic grup de organizații au urmărit sistematic să îl vadă judecat și, iată, au reușit. Ei se consideră împuterniciții familiilor celor 40 de morți care nu au mai văzut cedarea din 1988 și alegerile câștigate de Solidaritatea. Deși tranziția poloneză a fost un model de compromis pașnic, morții din 1981 apasă greu.
Am aflat zilele acestea că, la Strasbourg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat acțiunea Asociației 21 decembrie din România, care a acționat în judecată statul român pentru că nu a adus la finalizare, în 18 ani, anchetele privind Revoluția din decembrie. Mi se pare extraordinar că a fost acceptat cazul, sub temeiul că orice om are dreptul la un proces echitabil într-un interval de timp rezonabil și cu un termen final predictibil. Dar acum că a fost acceptat, nu numai Ion Iliescu, dar și toți diriguitorii justiției de după 1990 sunt practic acuzați. Curtea Constituțională și Curtea Supremă de Justiție sunt direct contribuabili la acest dezastru judiciar, prin lungile amânări și pronunțări ambigue în ce privește condamnările generalilor Chițac și Stănculescu. Aceștia nu pot spune în apărarea lor că voiau să ne protejeze de vreo invazie rusească atunci când au ordonat să se tragă la Timișoara. Ar putea cel mult spune că ordinul a venit de la Ceaușescu și ei au fost doar niște executanți. Dar chiar dacă asta e apărarea lor, trebuie să o auzim demult și să încheiem odată, oricum ar fi încheierea, nu să ne ascundem după noi termene și amânări.
Am avut în mâna mea dovada că s-a încercat îngroparea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989, când am răsfoit dosarul în versiunea făcută de primul procuror Mugurel Florescu (care a avansat de la maior la general maior într-un an, 1990), cu rezoluțiile pe cele 900 de cadavre din București “să nu se facă examen balistic”. Mi-am spus ani de zile că poate dl Iliescu a făcut un târg secret cu Armata și Securitatea ca să înceteze focul, pe care îl plătim cu această acoperire a adevărului. Așa a ieșit vorba că teroriștii au fost puși chiar de el.
Generalul Jaruzelski are 85 de ani. Dl Iliescu se apropie de 80. Dar odată ce procesul acesta e devenit unul european, e sigur că va sta și el într-o zi în fața judecătorilor. Justiția e tardivă adesea, dar devine implacabilă de la un moment încolo. Nu ar fi măcar acum mai rentabil pentru el să ne spună adevărul? Că sunt sigură că judecata opiniei publice va fi mai indulgentă ca a oricărui tribunal.
