Jurnalism pe sârmă

România este o uriașă sală de judecată. România de pe Facebook, nici nu mai vorbim. Fără discuții, libertatea de opinie este o minune de drept al omului, dar asta nu înseamnă că oricine e în stare să emită judecăți de valoare. Și ce mai face opinia noastră publică virtuală după ce judecă? Dă verdicte. Pune etichete. Pentru că o parte dintre jurnaliști au ales să fie partizani, conduși de interese personale sau de grup (treaba lor), întreaga breaslă este stigmatizată. De Tolo, par example, ne place sau nu în funcție de tabăra de care se ia, fără să ne intereseze cum se face meseria asta, cât de importantă este capacitatea unui jurnalist de a fi obiectiv și interesat de adevăr. Băgatul nasului unde nu ne fierbe oala e mai la îndemână decât să acordăm încredere specialiștilor. E drept că am și fost mințiți, furați și păcăliți în toate felurile, iar asta cam taie din încredere. E bine totuși să nu uităm că există și bune intenții, și jurnaliști echilibrați și neafiliați, care se manifestă liber, în funcție de conștiință. Noi valuri de reacții pasionale au pus-o la zid pe Viorica Dăncilă după recenta declarație referitoare la persoanele cu autism. Pe bună dreptate. Au apărut și apărători ai săi, care ne-au amintit precedente provocate de alți demnitari cu care presa sau opinia publică nu ar fi fost la fel de intransigenți. Ei bine, nu e chiar așa. Găsesc că premierul Dăncilă a meritat să fie taxat pentru asemenea vorbe, la fel cum și președintele Klaus Iohannis a fost în septembrie 2015. Iată ce scria atunci subsemnata: „Klaus Iohannis este, ca președinte, al tuturor românilor, dar orice-ar fi, rămâne un reprezentant al minorității germane din țara noastră. Ca minoritar, dacă nu ca președinte, chiar dacă funcția impune acest lucru, mă aștept ca domnul Klaus Iohannis să încerce și chiar să reușească să fie imparțial, echilibrat și nediscriminator. A aflat pe pielea domniei sale cum e să ți se reproșeze originea sau alte chestiuni care nu țin de propriile alegeri. Așa cum nimeni nu s-a cerut să se nască german în România, nimeni nu cere să se nască autist. Și menționez că niciunul dintre aceste atribute nu presupune ceva rău. Dar derapajul recent și neintenționat al președintelui este inadmisibil. Klaus Iohannis a declarat, luni, într-o conferință de presă la Cotroceni, în contextul refuzului cotei de refugiați, că «România nu este o țară xenofobă, nici autistă, nici separatistă». Continuarea raționamentului nici nu mai contează. L-aș întreba pe domnul președinte dacă i se pare că «xenofob» și «separatist» sunt termeni din aceeași gamă cu «autist»? L-a luat gura pe dinainte, dacă e posibil să vorbim despre viteză în cazul domniei sale, și ne-a arătat, de fapt, ce gândește. Românii au o vorbă, în obișnuința lor de a vorbi fără să gândească, și numesc pe oricine nu face un lucru așa cum ar trebui handicapat. Sfârșesc adesea prin a jigni persoane nevinovate și pe deasupra suferinde. Josnic. Atributul autist, folosit de președinte, ne arată că așa minoritar cum e, Klaus Iohannis e român get-beget. Dovedește o bună cunoaștere a limbii române și a tuturor sensurilor, fie ele și peiorative. Autismul este o boală caracterizată prin afectarea dezvoltării creierului, a abilităților mentale, emoționale și comunicaționale ale unei persoane. Autismul e o boală de care suferă zeci de mii de români, iar numărul lor e în creștere, în timp ce statul nu-i ajută cu mare lucru. Și nu e vina lor, iar stigma le îngreunează și mai mult situația. Greu de crezut că se va schimba ceva în bine pentru acești oameni, atâta vreme cît președintele strigă că România nu e autistă”. Și aș adăuga că au trecut de-atunci doi ani în care nu s-a schimbat nimic, ba mai mult, a ieșit la rampă premierul acestei țări cu același tip de mesaj. Și totuși, jurnaliști mai sunt și, poate, și-oleacă de speranță.