Jurnal de Cotroceni (2)

La apogeul scandalului mediatic cu afacerile lui Dorin Cocoș, Elena Udrea nu mai putea rămâne șefa Cancelariei la Cotroceni. Băsescu n-a avut curajul să-i ceară demisia și a delegat-o pe Adriana Săftoiu s-o facă. Ceea ce s-a și întâmplat. Reacția Elenei: „nici unul dintre cei care-mi cereți demisia nu veți rămâne!” (și cam așa a și fost). De altfel, chiar după demisionarea forțată, „Udrea n-a fost plecată niciodată de la Cotroceni. Din contra, urma să fie și mai prezentă decât atunci când fusese angajată.” Paragrafele consacrate Elenei sunt redactate, în cartea Adrianei Săftoiu, cu grijă feminină pentru păstrarea unei discreții… destul de transparente: „Relația cu Elena Udrea reprezintă un capitol delicat în viața Președintelui. Nu e treaba mea să cântăresc slăbiciunile cuiva, atâta timp cât ele rămân în sfera privată, și cred că nu ar trebui să fie treaba nimănui. Slăbiciunile trebuiesc discutate doar în măsura în care influențează decizia unui om de stat, a unui om politic, în măsura în care afectează viața cetății, responsabilitățile politicianului, așteptările pe care le-a creat oamenilor ce l-au votat.” Aici, stilistic, s-ar cuveni să urmeze un ditamai „dar”. Lipsește, recurgându-se la un text mai „cuminte”: „Traian Băsescu s-a comportat în așa fel încât o slăbiciune a sa ca om a devenit o vulnerabilitate pentru președinte”. Iar crâmpeiele reproduse în carte chiar din Jurnalul („caietul albastru”) Adrianei Săftoiu în care erou este Elena Udrea sunt singurele care au fost autocenzurate ici-colo cu puncte-puncte – și-i de înțeles de ce… Pe urmașii partidelor politice, Băsescu îi vedea mai degrabă „moștenitori cabotini și decrepiți ai celor ce reprezentau disidența față de comuniști. Nu-i trata nici cu admirație, nici cu respect.” Cât despre colegii de partid, mai ales cei dăruiți cu funcții, i-a dominat cu puterea „care venea din modul în care știa să-i îndepărteze pe cei față de care avea măcar o datorie morală, oameni care își aminteau faptele sale.”
Orgoliul exacerbat domina scena: „Nici unul care îmi spune Traian nu va rămâne alături de mine.” Adicătelea, cum să te adresezi Președintelui cu prenumele, chiar dacă-i ești prieten de pe băncile școlii? Gușă, care obișnuia să i se adreseze cu „Traian”, a pierdut funcția de lider de grup la Camera Deputaților PD fiindcă i-a spus pe numele mic și a venit la Cotroceni îmbrăcat în blugi și fără cravată (Băsescu, atunci, era îmbrăcat la fel!). Bogdan Baltazar, cu care se cunoștea de cine știe când (lucraseră împreună și ca miniștri) a ratat funcția de ambasador în SUA fiindcă i s-a adresat cu Traian. „Ăsta n-are respect!” Comentariul autoarei: „Avea plăcerea de a umili în public (…). Era doar un instrument care a fost, probabil, printre cele mai eficiente (…). Dacă pentru același scop era nevoie să facă tumbe, ar fi făcut tumbe. Nici un instrument nu era compromițător, inuman, nedemn, dacă astfel lumea i se așeza la picioare.” Cât despre relația cu intelectualii: „Băsescu nu manifesta o preocupare specială pentru intelectualitate, cultură, oamenii ei.” (Iar prietenii din cercul meu ieșean, cu toții profesori universitari, l-au votat in corpore, de două ori, pe Băsescu!); „în agenda lui personală, teatrul, filmul, cartea ocupau un spațiu modest. Meditația, reflecția nu erau atributele lui.” Dar, spune Adriana Săftoiu, în relația cu intelectualii, cei care au greșit au fost aceștia. „Nu Președintele a fost de vină că au primit eticheta de băsiști, ci chiar ei, printr-o admirație necritică.” Moment hazliu: „Președintele a întrebat, la numirea lui Patapievici la ICR, «cine-i băiatul acela cu părul lung de la Iași?» Pentru Băsescu, toți artiștii aveau părul lung și erau de la Iași”!
Regretând anii de adevărată teroare petrecuți la Cotroceni, Adriana Săftoiu rezumă perioada, etichetând-o ca dedicată „nu construcției, ci distrugerii prin răutăți exploatate la maximum”. Adică, pentru România, zece ani risipiți. Care i-au prilejuit autoarei observația tristă că „Nici un om politic nu-i rău de unul singur”, dar și constatarea la fel de puțin optimistă potrivit căreia „în politică, totdeauna, o ascensiune are la bază măcar o trădare.” Ar fi venit, poate, rândul lui Băsescu să guste din fructul otrăvit al trădării apropiaților. Ceea ce nu se prea întâmplă, faptul dovedind fie complicități, fie frici inerțiale, fie, de ce nu, mai multă moralitate decât eroul principal al „Jurnalului de la Cotroceni”. Dar, potrivit caracterelor revelate de investigația curajoasă a Adrianei Săftoiu, sunt de așteptat… O carte pe care, fără îndoială, n-am avut cum s-o rezum într-un colț de pagină și care merită citită de oricine-i interesat să descopere adevărata identitate a personajului care a adunat cele mai multe voturi ale românilor în contul a două mandate prezidențiale.