Jurnal de Cotroceni (1)

Întrerup abia începuta serie „Din carnet” pentru a comenta apariția editorială de mare excepție „Jurnalul de Cotroceni”, datorată Adrianei Săftoiu, o carte de certă ținută intelectuală, de analiză profundă și echilibrată, redactată cu rafinament stilistic (de așteptat la un universitar specializat în științele comunicării) și mai bogată în informații „la temă” decât orice altă sursă cunoscută până acum. Consilieră a președintelui Băsescu, considerată chiar „cel mai apropiat colaborator al președintelui” – cel puțin până la intrarea Elenei Udrea în scenă – niciodată „n-a trecut pragul unei relații profesionale” și, profitând nu numai de prezența în imediata apropiere a lui Traian Băsescu, ci și de abilitățile ce le oferă îndelunga experiență de gazetar, a izbutit să creioneze primul portret credibil, aș zice, complet – dar și în bună măsură insolit – al celui ce a condus destinele României un întreg deceniu.
Simpatiile politice de dreapta ale Adrianei Săftoiu au fost și rămân aceleași din 1989 și până acum: a fost unul dintre inițiatorii „condamnării comunismului” (opinia noastră: demers în bună măsură ratat pentru motivele înfățișate în acest colț de pagină la momentul respectiv), este convinsă că „răul cel mai mare pentru România a fost Iliescu și toți cei care reprezentau acel regim”, a încercat să determine adoptarea unei legi a lustrației și a trudit politicește nu numai ca deputat PD, ci și ca activist „de bază” în sediul de la Modrogan de-a lungul tuturor campaniilor electorale, fie pentru alegerea primarului Capitalei (Băsescu), fie cea prezidențială (evident, tot Băsescu). A militat pe aceeași baricadă cu fostul președinte, s-a implicat direct și în rostuirea aparițiilor publice ale lui Băsescu, dar și în adoptarea unor decizii de importanță pentru țară. Cartea o scrie considerând că „nu de lipsa oamenilor avem a ne plânge, ci de puținătatea caracterelor”, iar „memorii nu înseamnă pluralul de la memorie, ci de la memoriu, adică o dare de seamă despre un fenomen important care știi cum s-a produs”. Iar autoarea a fost și martoră și participantă la cele mai importante evenimente petrecute „la vârf” într-o perioadă în care s-a produs ascensiunea lui Băsescu și s-a consolidat „băsismul” ca fenomen.
Nu-i o carte resentimentară; și meritele, și minusurile sunt analizate lucid, rezultând o amplă „fișă caracterologică” care, probabil, va rămâne și de aici încolo definitorie pentru caracterizarea omului politic Traian Băsescu. Îi recunoaște „O inteligență politică inepuizabilă din punct de vedere strategic și tactic. Domină spațiul comunicării mai bine ca oricine”, consideră că „are o intuiție politică greu de egalat și un simț al momentului care l-a salvat de la multe rateuri (…), o inteligență vie, speculativă, dinamică, întorcând situațiile în favoarea lui.” Numai că „demonul lui a fost mai puternic decât îngerul.” „Cât a fost în opoziție, această natură a lui T.B. (vulcanică, agresivă) l-a ajutat foarte mult. Ca președinte, calitățile din opoziție începeau să devină defecte (…) T.B. folosește cu dibăcie tot ce-i este util pentru a-și atinge obiectivul. Iar dacă este nevoit să înghită broaște, o face fără să clipească: scopul său este mult mai important decât inconvenientele digestiei (…). Pare a avea în mod congenital capacitatea disimulării (…). S-au intoxicat singuri (n.n.: Elena Udrea și Băsescu), dar, sigur, cu ajutorul unui sistem care i-a ajutat să se autocorupă. N-a fost vorba doar despre bani, cum se crede în 2015, ci și despre abuz de putere. Instituțiile statului, prin oamenii lor cu nume, prenume și date de identificare, au ținut și cortina și lumânarea la construcția acestui tandem (…). Parcursul său politic arată foarte mult cinism, un calcul rece în urmărirea obiectivului. Iar cei față de care avea datorii, trebuiau eliminați. (…) Nimeni nu voia să fie la mâna lui Băsescu. Cu Traian nu ești sigur nici în secunda următoare, darămite pe ziua de mâine (…). Își folosește puterea fără menajamente (…). Nu poți construi nimic, interesul lui este captat doar de jocurile de culise (…). Devenea satisfăcut de faptul că e președinte. Reveneau porniri egoiste, pe care acum și le justifica afirmând că e bine informat. Nimeni nu i se opunea: Cu atât mai puțin un echilibru interior. Prea repede și nesăbuit și-a folosit puterea pe premisa «acum suntem pe val și ni se permite.»” A păstrat în structurile de la Cotroceni pe mulți din fosta echipă a lui Iliescu: „Voluptatea de a fi mărinimos exact cu cei care nu se așteptau era o capcană seducătoare. Avea această capacitate de stimulare a bunăvoinței, premisă pentru a domina.” „Practica stilul abrupt, cu note agresive, alunecând cu bună știință în grobianism.”
Concluzia Adrianei Săftoiu: „Nici un om politic nu-i rău de unul singur”… În articolul viitor, despre relația cu Udrea, cu intelectualii și comilitonii de partid.