Jurnal de cabinet: Statul mă vrea contabil

Nu știu ce naiba am, dar mă trezesc mai obosit decât mă culc. Culmea! Nu fac excese. Am renunțat la beri. La cola. Fac sport. Dorm 8 ore pe noapte. Sunt echilibrat. Doar că îmi ia vreo două ore după ce mă trezesc ca să mă pun pe linia de plutire. Fizic nu am nimic. Sunt ca bivolul. Mental însă sunt la un pas de neurastenie. Nici mama ginsengului nu mă mai ajută. Mi-am dublat dozele zilnice totuși. Poate scap de starea asta.
Aceleași dimineți. Aceeași cafea. Aceleași Davidoaffe. Același drum spre cabinet. Mi-am cumpărat, cu eforturi, recunosc, o pereche de ochelari de soare ca lumea. Polaroid. Eu nu credeam în vrăjeala asta cu lentila care protejează ochii, dar acum am altă opinie. Pe bune. De când port ochelarii ăștia la condus, nu mă mai dor ochii. Credincios legământului făcut mai demult, nu mai înjur la volan. Ascult cd-ul cu lecția de engleză. Mă ajută să-mi calmez nervii.
Parchez în fața dispensarului. E devreme. Soarele blând. Aer curat. Că la sate nu e traficul din orașe. Mare metropolă a ajuns și Suceava asta, orașul în care nu se întâmplă nimic niciodată. Nu mai ai loc de atâtea hârburi aduse de pe afară. Și, bineînțeles, înmatriculate în Bulgaria. Că doar nu sunt proști românii. Statul trebuie țepuit zilnic, nu? Dar să urle că au numai drepturi, știu. Am văzut ieri un puștan care conducea un meleu sau cum dracu s-o fi chemând camionul ăla. Mașină de 50 de mii de euro. Băi, ce afaceri poți să faci în țara asta ca să-ți permiți, cinstit, o așa mașină? Unde dracu e fiscul? De ce nu se autosesizează? Și să-i întrebe pe ăștia cum justifică așa o valoare. Știu. Nu e nimeni curios. În fine. România.
Intru în instituția pe care o manageriez. Că doar, ce?, sunt și eu european cică. Nu sunt numai doctor. Sunt și manager. Și contabil. Și administrator. Și reprezentant legal al cabinetului. Și IT-ist. Și eu răspund de toate. De la aprovizionare până la salariile personalului. Și tot eu sunt ăla scotocit de controale. Că, deh, de ce am scris eu nu știu ce medicament la un bolnav, fără scrisoare medicală. Că crapă, băh, fără el. De aia. Că nu pun o hârtie mai presus de viața omului. Chiar dacă mă frigeți voi cu amenzi de zeci de milioane. În ultima vreme prefer să cumpăr eu anumite tratamente. Ca să nu mă mai cert cu voi când veniți să mă controlați. Și de asta scriu pentru bolnavi. Și de asta fac tot felul de programe și licitații. În fine.
Când nu mă așteaptă nimeni, știți ce fac, nu? Stau 5 minute în sala de așteptare. Încerc să intru în pielea pacientului. Încerc să văd ușa de la cabinet prin ochii lui. Chestia asta mă ține aproape de oameni. Îi tratez așa cum aș vrea și eu să fiu tratat. Câți dintre voi, stimați colegi care mă citiți, faceți asta? Încercați. Vă rog. Vă veți schimba percepția asupra celor pe care-i îngrijiți.
Îmi sună telefonul. Același Blackberry. Că așa sunt eu. Fidel unor firme. Davidoff, Blackberry, Seiko, Volvo, Slazenger. Fixisme obsesiv compulsive. Să revin. Răspund. E șeful de post. Avem un deces. O bunică. O știu. Mă întreabă dacă vin să constat. Ei nu au nicio suspiciune. Și dacă totul e OK din punctul meu de vedere, pot elibera certificat de deces. Anunț că vin imediat. Mă urc în mașină. Nu mi-a picat bine vestea asta. Aprind o țigară. Ajung. Intru în casă. Polițistul era acolo.
– Omul care strânge laptele ne-a anunțat. Nu a atins nimeni nimic. Puteți examina cadavrul.
Ăsta se crede în filme. Mă uit la el. E un băiat tânăr. Serios. Sobru. Drept ca o scândură.
– De când sunteți aici?
– De 10 minute.
– Și vă era greu să aprindeți o lumânare la capul bătrânei?
– Domnule doctor, nu intră în atribuțiile noastre.
– Lasă că intră în ale mele. Aveți grija de vecinii care în mod sigur se vor aduna. Am tratat-o pe bunica asta. Știu care e cauza morții. Eliberez eu certificat.
Ăsta mă salută cum scrie în regulament și iese. Plin de importanță. Ahh! Ce a mai rezolvat el cazul. Mă uit la bătrână. Accident vascular. O întorc pe o parte. Nu sunt semne de violență. Focul arde încă. Plita e caldă. Într-un lighean este un castron. Pe masă sunt două felii de pâine. Într-o vitrină sunt medicamentele prescrise de mine. Le număr. M-a ascultat bunica. Își lua regulat pastilele. Caut prin sertare. Găsesc o lumânare. O aprind. I-o pun lângă cap. Privesc în sus, încercând să zăresc dincolo de tavan. Rămân așa câteva secunde.
Ies din casă. Îmi aprind o țigară și fumez pe prispă. Au început deja să vină vecinii. Sunt tot felul de bătrâni. Văd doi tineri. Îi chem la mine. Intrăm din nou în casă. Ridicăm bunica de pe jos și o întindem pe pat. Mă duc la mașină. Aduc un tifon. Îl trec pe după capul bunicii și-i fixez bărbia.
Plec spre cabinet. Aud în spatele meu:” Așa a vrut Dumnezeu.”
***
Bunicii noștri mor fără să spună nimic. Bunicii noștri mor singuri. Bunicii noștri ne-au crescut. Ei nu ne-au făcut de râs niciodată. Nu e greu să mori. E greu să te chinui până mori. Mai ales dacă ești părăsit de toți și ești condamnat la întuneric de indiferența celor din jur.