Ajung la dispensar. Spre surprinderea mea e liniște. Doar câțiva pacienți stau de vorbă în sala de așteptare. Îi salut și intru în cabinet. Oamenii știu că durează cam 20 minute până se deschide calculatorul și se lansează aplicația cu care le tipăresc celebrele rețete electronice, mândria CNAS-ului.
Trece timpul. Consult. Mai dau rețete. Mai văd sugari. Mai văd și două gravide. Și uite că s-a terminat ziua de azi. Când să plec, apare un băiețel. Îl știu. E cioban. La 14 ani are grijă de o sută de capre. E spirt copilul. Ager.
– Ce-i cu tine, Mihăiță?
– Am venit să-mi dați adeverință pentru înscriere la liceu.
– Bravo. Mergi la liceu? Ce notă ai luat la capacitate?
– 8.60. Dar nu am învățat deloc, domn doctor.
– Cum așa?
– Păi, nu am timp să învăț. Și la cât îmi bat capul cu școala…
– Măi Mihăiță, școala te face om.
– Păi ce? Acum nu sunt om? Mi-e bine la stână. Dar vreau să mai merg și eu pe la oraș. Să mai scap de treabă. Să văd cum e.
– Vezi că la liceu e greu. Trebuie să înveți. Știu că nu ești prost. Poate ajungi și la facultate.
– Am o soră care a făcut facultate, domn doctor. Și acum îngrijește o babă în Italia. La ce i-a ajutat?
Mi-a închis gura. Ce să-i spun? Să învețe? Pentru ce? Să moară de foame? Să se condamne la emigrare? E cioban. Și din ceea ce știu e unul al naibii de priceput. Măcar are o meserie. De la 14 ani. Însă eu văd în el. Îi văd nemulțumirea. Îi văd dorința de a fi altcineva. Îi văd ochii ăia negri. Ochi umezi. Așa cum numai oamenii inteligenți au. Mă uit la el și mă întreb când anume va începe să-l chinuie mintea sclipitoare pe care o are. Cu dorințe. Cu visuri. Cu revelația că poate fi mai mult decât este. Cu lupta împotriva resemnării. Un copil e ca o carte. Și primele rânduri sunt scrise chiar de el.
Off,România! De ce ne dai afară pe toți? De ce schilodești visurile copiilor? De ce nu poți să fii și tu normală? De ce ne crești doar pentru a fi slugi la alții? Altceva nu știi? Mă rog, tu ai fost slugă de când te-ai născut. Și așa vei muri.
