Judecata nesimțiților

Mai e foarte puțin și se împlinește anul de când Simona Halep este ținută pe tușă dintr-un motiv de neînțeles pentru orice om normal care are măcar un neuron funcțional. Când a explodat știrea suspendării ei, tocmai se apropia ultimul turneu de Grand Slam al sezonului precedent, cel de la Flushing Meadows. Bănuiesc că ați socotit și dumneavoastră la fel: din actualul sezon, s-au dus deja 3 din cele 4 turnee de Grand Slam, a mai rămas de disputat unul singur, așadar este aproape un an de când Simona este într-un stand by absolut inexplicabil. Nu cunosc regulile după care funcționează acest mecanism conceput în principiu pentru casportul în general să devină, vorba reclamei, mai curat, mai uscat! Numai că între principiile pe baza cărora a fost creat și realitatea din acest caz concret diferențele sunt parcă încă mai mari decât cele dintre declarațiile politicienilor în campaniile electorale și transpunerea acestora în viața de zi cu zi. Cum poți pretinde sportivilor curățenie fizică și evident morală, din moment ce tu, ditamai instanțade judecată a faptelor presupus frauduloase,îți bați joc un an întreg de unul dintrecei mai mari sportivi ai lumii? Simona Halep poate fi vinovată sau nu. Începe deja să nu mai aibă importanță. Însă cu ce drept o face șomeră o asemenea instanță, dacă într-un an întreg nu a putut să întocmească ceea ce în termeni juridici ar fi rechizitoriul? Pe ce fel de probe se bazează această suspendare? Și cum mă-sa de a fost nevoie de atâtea și atâtea amânări, inclusiv asta de acum două luni când, după interogatoriul de la Londra, ni s-a spus că gata, într-o săptămână avem verdictul? Iar de atunci au mai trecut încă două luni! Cândva, pe la începutul acestei povești horror, am scris chiar aici căSimona, disperată, ar fi putut lua ceva hapuri. Acum însă, și dacă ne-ar zice că Halep pocnește de cât doping are în ea, să-i mai creadă naiba… și mamele lor de apărători ai moralității în sport, de fapt doar niște nesimțiți!