„Judecata de apoi” nu este o afacere de contabilitate: judecata este faptul că, trecând noi din aceasta lume (unde toate le vedem prin ceața și mai mult sau mai puțin strâmb) spre acolo unde toate vor fi descoperite, ne judecam pe noi înșine la întâlnirea cu Iubirea, la întâlnirea cu Lumina, la întâlnirea cu Adevărul fără umbre.
Atunci atașamentele față de cele ale lumii acesteia vor tinde să ne tragă în jos.
Atunci propriile noastre păreri și opinii vor risca să se întoarcă împotriva noastră.
Atunci toate ne – iertările față de aproapele nostru ne vor risca să fim împotriva lui Dumnezeu cel iertător.
Atunci toate ne-iertările față de noi înșine vor risca să ne chinuiască, să ne roadă ca un vierme interiorul sufletului, mintea și inima.
Starea noastră în fața Domnului
Deci judecata aceasta este: starea noastră în fața Domnului, care e Calea, Adevărul, Viața, Lumina, Iubirea. Cum ne raportam noi de fapt la Dumnezeu și la Domnul nostru Iisus Hristos este măsura credinței noastre, și aceasta o să aflăm la judecată, când trecem la cel ce este Lumina și Adevărul – Ioan 3, 16-20:
16. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.
17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.
19. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.
20. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.
În aceste sens, Judecata începe din această viața pământească și scurtă, și putem chiar să facem din ea o lucrare duhovnicească, în legătură cu pocăința și spovedania, în legătură cu recunoașterea (și acceptarea, fără resemnare) a propriei neputințe și a celei a aproapelui meu.
Deci cu adevărat la spovedanie primim această „dezlegare” de toate ale noastre rele și răutăți și scăderi, în măsura în care ne pare rău, ne pocăim, adică ne schimbăm atitudinea interioară (chiar dacă mai apoi iarăși revenim la păcate din slăbiciunea noastră omenească). Iar iertarea am primit-o atunci când ne-am „pocăit”, când ne-am întors spre Domnul, așa cum ne arată Domnul în parabola fiului risipitor.
La spovedanie…
La spovedanie suntem ajutați de către duhovnic să vedem mai clar slăbiciunile noastre; suntem învățați cum să luptăm cu aceste slăbiciuni; nu în ultimul rând, la spovedanie învățăm să ne dezlegam pe noi înșine, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, de gândurile care ne chinuiesc și ne macină sufletul, inima, mintea.
Pentru aceasta, Sfinții Părinți ne-au învățat o cale duhovnicească mântuitoare: judecarea de sine. Să învățăm să ne vedem propriile slăbiciuni și neputințe, și să înțelegem că acestea contribuie la harababura dimprejurul nostru. Această acuzare de sine însă nu este una culpabilizatoare, nu este o atitudine care ne împovărează și mai mult viața. Ci este o recunoaștere a slăbiciunii proprii în fața Domnului în duh de rugăciune și umilință / smerenie. Și atunci, minune! – Domnul va purta în continuare (cum a făcut-o și în timpul vieții sale pe pământ) neputințele noastre, și jugul acestei vieți va deveni ușor în ciuda faptului că e plin de greutăți, suferințe și încercări…
Dar aceasta este o cale pe care învățăm a o aplica în timp, în tot timpul vieții acesteia pământești, și o tot aprofundăm până ne ducem la Domnul.
(Preot Iulian NISTEA)
